Vă spuneam săptămâna trecută că afacerea cu ciorile a murit în faşă. Acum o sută şi ceva de ani, în ajunul intrării României în Primul Război Mondial. Ăsta este şi motivul pentru care a picat afacerea prefectului din Fălticeni. Şi vă mai spuneam că maşina de fiert ciori a ajuns la muzeu, unde au ajuns şi cele mai multe proiecte dintre cele trâmbiţate de politicienii noştri în ajunul alegerilor.
Văzând articolul cu pricina, un cititor îmi semnalează totuşi un proiect care ar merita atenţie. Dar nu din partea politicienilor, că ar trebui să renunţăm la ideea de partid. Fiindcă în toţi aceşti ani, postdecembrişti, s-a dovedit ineficientă. Cum a spus-o Simone Weil care, înainte s-o facă academicianul Gh. Păun, milita pentru abolirea partidelor. Care partide nu se gândesc la generaţiile viitoare, ci la alegerile viitoare.
Care ar fi proiectul acesta şi care ar fi calea de urmat? Cel propus cu vreo trei ani în urmă de dl. Călin Georgescu, un înalt funcţionar la ONU, care şi-a dat demisia, văzând că şi acolo, nu doar la noi, se minte cu neruşinare, se încasează anual bani nemunciţi, circa 2,5 miliarde de dolari, anual, fără a face o treabă bună în beneficiul omenirii. Aşa cum o spunea franc deunăzi, pe postul de televiziune naţional. Celor cu memoria bună le reamintesc, cum mi-a amintit şi mie cititorul meu, că dl. Călin Georgescu a ţinut, cu vreo trei ani în urmă, o conferinţă la Piteşti, pe tema crizei de hrană, apă şi energie. Unde a prezentat acest proiect gândit pe baza conceptului de dezvoltare durabilă, fiindcă viitoarea criză nu va mai fi doar economică şi financiară. Ci şi de hrană, apă şi energie.
Ce spune Domnia Sa în cartea „Cumpăna României”, lansată atunci? Ce ştim bine şi noi. Că „România este o ţară coruptă până-n măduva oaselor, că este o ţară devastată, că activele au fost înstrăinate aproape total – cum s-a întâmplat şi la ARO (n.n. – de văzut, azi, emisiunea „Subiect de presă”) – că industria a fost pusă pe butuci, că datoria externă creşte periculos, că asistăm la o profundă criză de identitate şi la o derivă existenţială…” Fiindcă cei mai mulţi dintre noi ne-am pierdut speranţele şi chiar reperele morale.
Adevărat, dar ce-i de făcut? Păi, înainte de toate, să dăm de-a dura cu partidele astea. Apoi să nu ne mai fie ruşine celor care chiar ne iubim ţara – pe care unii au scos-o la mezat, salvându-şi apoi banii în conturi străine – să fim patrioţi. Adică să luăm pe cont propriu chestiunea hranei, a apei şi energiei, printr-un proiect naţional centrat pe aceste trei noţiuni. Să punem capăt deteriorării globale! Să luăm măsuri pentru „consolidarea capitalului naţional, pentru întărirea regimului proprietăţii, încurajarea iniţiativei antreprenoriale, identificarea unor noi resurse de dezvoltare, inclusiv prin parteneriatul public-privat, pentru sprijinirea formelor asociative, pentru crearea de locuri de muncă sigure, stabile, bine remunerate, şi îmbunătăţirea calităţii vieţii”.
Şi cred că un român care a lucrat la Clubul de la Roma şi la ONU ştie ce spune când afirmă că pentru a produce o pâine este nevoie de aproape o tonă de apă şi cam tot atâta este nevoie pentru a produce un litru de lapte ori un kilogram de carne. Planeta pierde anual 15 milioane de tone de sol fertil, utilizarea de fertilizanţi creează zone moarte ş.a.m.d. „Planeta ne poate hrăni pe toţi, dar nu poate hrăni lăcomia noastră”. Adevărat, foarte adevărat! În ţara noastră, după ’89, ordinea economică şi politică „s-a construit amatoristic”, dar a venit timpul „să oprim distrugerea valorilor şi a tradiţiilor noastre sănătoase”…
Vă mărturisesc că, ridicându-mă de pe scaun, la conferinţa cu pricina, să pun o întrebare, am fost sceptic cu privire la şansa acestui proiect, dar după ce am citit cartea, mai că aş miza pe el. Este fezabil. Şi asta, nu doar în lipsă de ceva mai bun, ci pentru că, pe de o parte, suntem azi cu adevărat la o cumpănă – financiar vorbind, iată, discutăm deja despre asigurarea banilor de pensii, despre Pilonul II – iar pe de altă parte, se vede bine că nu ne-am distrus doar economia şi o bună parte din resursele naturale, dar ne-am pierdut şi din suveranitate, că plecăm capul şi facem mai tot ce ne cer alţii. Care, desigur, ne vor binele, dar nu ştiu cum se face de ne merge tot mai prost.
Şi-mi mai place un lucru la dl. Călin Georgescu, atunci când spune cum vede el satul în proiectul său: „Micul producător şi gospodăria ţărănească tradiţională vor fi motorul economic şi vor aduce prosperitate. Satul românesc, icoana vie a neamului, va salva ţara. Mă înclin în faţa ţăranului român”. Ceea ce facem şi noi la ziar de ani buni, dar mai ales acum, când ne batem pentru reuşita proiectul “Revitalizarea satului argeşean”, pentru regenerarea resurselor naturale, pentru utilizarea elitelor, a inteligenţei şi iniţiativei româneşti.
Şi spun asta în ciuda faptului că, tot de la Brăescu, cel cu… ciorile, am aflat că mămăliga nu este o invenţie a noastră după introducerea cultivării porumbului, ci o „patentă mai veche, fiind de veacuri o fiertură de mei măcinat”. Poate că ar trebui să facem astfel încât mămăliga românească să explodeze din nou. Dar şi spre binele nostru, nu doar al altora. Care sunt „patrioţi”, dar cu conturi pe afară, clădite pe jaful ţării ăsteia. Care de treizeci de ani n-a avut parte de o strategie naţională de dezvoltare. Sau a fost o strategie, dar de dezvoltare negativă. Altfel, cum se explică faptul că avem o datorie externă de peste o sută de miliarde de euro? Asta să fie strategia? Amanetarea şi jefuirea ţării?
