Da, m-am născut în România şi îmi iubesc nespus ţara. Am avut o copilărie normală într-o familie cu venituri modeste, în Piteşti, oraşul care pentru mine a rămas… capitala lumii. Învăţătorul meu, asemeni domnului Trandafir al lui Sadoveanu, a fost un adevărat apostol. Aritmetica, gramatica, geografia, lecturile din clasicii români şi muzica corală au fost pentru noi ca şi aerul pe care-l respiram. Am avut fericirea să întâlnesc, la Liceul „N. Bălcescu” şi la Facultatea de Medicină Generală din Timişoara, dascăli de valoare europeană. Am parcurs un drum arid în devenirea mea ca medic, presărat cu cinci concursuri naţionale grele (dar adevărate, nu cum sunt cele de astăzi) şi, ajutat de părinţi şi de Dumnezeu, am reuşit să ajung un medic-om, cetăţean al urbei a cărui valoare a primit girul prietenilor mei de o viaţă, care au fost (şi sunt încă) pacienţii mei. Colegii mei de breaslă, îndeosebi cei pe care i-am avut în ultimii 25 de ani la Spitalul Judeţean, au fost profesionişti adevăraţi, selecţionaţi prin concursuri naţionale. Două treimi din parcursul împlinirii mele profesionale le-am trăit sub regimul Ceauşescu. Acesta, deşi era aproape analfabet, avea o scânteie de inteligenţă nativă, pe care nu am regăsit-o la liderii politici ai României postdecembriste. Poporul român a realizat, e adevărat, cu sacrificii, edificii cu care ne mândream: hidrocentralele de la Bicaz şi Vidraru, Transfăgărăşanul, reţeaua modernă de căi ferate, combinate industriale, controversata Casă a Poporului (lăudată de cei din afară şi locuită pe nedrept de cei ce-au botezat-o Palatul Parlamentului) ş.a. Realizările de după 89 au început cu demolarea obiectivelor agro-industriale, pe locul cărora au prosperat dinozaurii imobiliari ai puterii. Construcţia unor alte edificii industriale, spitale regionale, infrastructura rutieră şi a căilor ferate au rămas în „proiectele” tuturor guvernelor şi după 28 de ani de simulacru democratic.
Am reuşit performanţa de a ajunge o veritabilă colonie la marginea Europei. Şi totuşi a fost ceva. Investiţiile străine au creat locuri de muncă pentru din ce în ce mai puţini români apţi de lucru. Peste 4 milioane de tineri au emigrat în afara ţării pentru a munci şi a asigura un viitor copiilor lor. Asigurăm o cotă parte însemnată pentru Europa de hoţi de buzunare, prostituate şi oriunde mergem suntem taxaţi după cei din avangarda cu care defilăm în lume.
A dat Dumnezeu şi în 2008 am fost primiţi în UE. NATO şi SUA au investit serios în bazele militare de pe teritoriul României, în măsură să ne asigure securitatea în calea expansiunii ţarismului de la Răsărit. Au venit şi banii europeni nerambursabili, mai consistenţi în anii 2015-2017, cu care s-au mai făcut, pe ici-pe colo, nişte cârpeli. Investiţiile consistente din bugetele anuale ale guvernelor noastre se lasă aşteptate încă. Rezultatele unor reforme în curs în sănătate şi educaţie sunt încă modeste, cu sferturi de măsură din aşteptările promise. Reforma în Justiţie, care ocupă lucrările Parlamentului de un an şi jumătate, are multe ciudăţenii şi a trezit nemulţumiri în rândul populaţiei, cu mişcări stradale şi cu ecouri nefavorabile la organismele europene.
De curând am primit vizita vicepreşedintelui Comisiei Europene. Om civilizat, socialistul olandez şi-a început pledoaria rostind cuvinte de felicitare românilor pentru succesele obţinute în ultimii ani (fără referire specială la ultimii doi). Apoi, fiindcă nu venise cu Sorcova, a rostit nişte fraze pe care le aştern pe hârtie aşa cum au fost spuse: „Suntem foarte bine informaţi, vă asigur. Nu mai faceţi legi pentru voi! Magistraţii trebuie controlaţi de magistraţi!, „Banii europeni ar putea fi condiţionaţi şi ne vom informa dacă au fost utilizaţi corect”. Cu alte cuvinte, noi nu ne putem face de cap, nu putem comite derapaje de la linia europeană a legislaţiei. Este de luat aminte: nici liderii europeni şi nici americanii nu ne-au ocupat cu forţa, aşa cum au făcut-o sovieticii. Şi acum, divorţul este mai simplu de ratificat – se merge doar la notar.
