Îmi place să călătoresc şi să notez într-un carneţel impresiile peregrinărilor mele. Când plec la drum, niciodată nu uit a muia pana în călimară, ca marchizul de Sade, care a scris în temniţă romanul celor patru sute de zile ale Sodomei. Scriu şi eu în carneţelul meu despre recluziunea în cele aproape patru sute de zile de pandemie sanitară. Mi-aduc aminte că obişnuinţa de a nota tot ce mi se iveşte în cale o am încă din clasa a doua, când am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu cartea de geografie. Am înţeles atunci că lumea este mult mai mare decât credeam. Aşa că, din momentul acela, port cu mine un carneţel în care scriu ce mi se pare demn de reţinut. Drept care, am citit câteva notiţe scrise în carneţelul meu de demult. Aşa aflu că, la un moment dat în viaţa mea, am fost într-o localitate necunoscută, împrejmuită din toate părţile de dealuri golaşe, asemenea unor spinări încovoiate. Era primăvară târzie, caldă şi frumoasă. Turmele de oi erau parcă prinse de o gravitaţie inversă. Poteca pe care mergeam se împletea aproape necontenit cu firul argintiu şi gâlgâitor al unui izvor. Furat de drum, m-am despărţit pe nesimţite de sat, ajungând la locul unde izvorul ţâşnea ca un fuior, strâns şi bogat, din stâncă. Poteca ducea mai departe, urcând coasta prelungă a dealului, presărat, din loc în loc, cu tufişuri de mărăcini sau copacii bătrâni, schilodiţi de vreme sau pe jumătate uscaţi. Vremea caldă, aerul curat şi înviorător îmi produceau o bună dispoziţie, varietatea de culori primăvăratice a întregii privelişti îmi delecta plăcut privirea, iar sunetul monoton al izvorului din apropiere, rostogolindu-se la vale, îmi aducea o stare de somn.

În acelaşi timp, gândul îmi fugea departe, la casa părintească. Simţeam că eram la fel de adormit ca eroul din basm, care, plecând la vânat, adormise într-o vale frumoasă, în care pietrele şi copacii, râurile şi izvoarele începuseră a vorbi cu el şi a-i aduce aminte de casa părintească, de locul copilăriei sale şi de tot felul de amintiri, aşa încât, cum se deşteptase din somn, luase drumul spre casa părinţilor săi. Dar cum ieşise din cercul magic al zânelor, începuse a nu mai cunoaşte lumea. Arăta ca un bărbat de 40 sau 50 de ani. Ajuns într-un loc, unde ştia că se află satul copilăriei lui, nu a mai recunoscut pe nimeni şi a auzit că locul respectiv nu mai avea denumirea veche. Eroul nostru a crezut că s-a înşelat şi l-a întrebat pe un cioban dacă nu ştia unde se află satul său, dar acesta i-a răspuns că neam de neamul lui nu auzise de un asemenea loc. Apoi, cutremurat, a auzit, ca o şoaptă, fostele denumiri ale locurilor de care îşi aducea aminte foate bine.

În situaţia eroului din basm mă aflu şi eu acum, în zilele acestea de pandemie sanitară şi de politicianism dâmboviţean. Am rătăcit drumul spre casa părintească! S-a întâmplat ca în copilărie, în anii când mergeam la şcoală pe un drum împrejmuit de pădure seculară. La întoarcerea acasă, după terminarea cursurilor, se făcea noapte şi, pentru a mă feri de urât şi de frică, venea mama să mă însoţească pe acel drum întunecat de umbrele pădurii şi de întunericul nopţii. Dar au fost şi zile când mama nu putea să vină în întâmpinarea mea, spunându-i totuşi surorii mele mai mari să aprindă lampa şi să lumineze fereastra pentru a mă ghida spre casă. Bineînţeles că lumina din fereastră se putea observa de la vreo două sau trei sute de metri, restul drumului făcându-l alergând de-mi sălta ghiozdanul în spate. Ieşeam din grupul de case, coteam pe sub crengile de stejar şi fag bătrâni şi o luam direct înainte. Priveam cerul plin de stele printre ramurile copacilor; părea ca o vâlvătaie de forjă.

Uneori, vântul prielnic mă mâna din spate şi şcoala rămânea tot mai în urmă. Alteori, vântul venea din sens opus mersului meu şi-mi biciuia faţa. Într-o seară, vântul a fost atât de puternic şi noaptea a coborât atât de repede, încât nu am mai văzut lumina din fereastră. Şi m-am rătăcit! Am trecut pe lângă casă şi am mers mai departe, până m-a recunoscut o ţărancă.

La fel este în viaţă! Nu poţi spune unde te poartă soarta, nu ştii niciodată care este punctul de vărsare al acestui val şerpuitor care se numeşte râul vieţii, plin de curenţi şi de nenumărate alte pericole. Aceşti curenţi ne pot bate din spate sau din faţă. Or, mie mi-au venit de mai multe ori din faţă, de m-au rătăcit. Şi totuşi, niciodată nu m-am lăsat mai prejos de mine însumi sub povara nedreptăţilor din viaţă. Şi astăzi mă gândesc la odăiţa aceea luminată de o lampă, unde mama încă mă aşteaptă surâzând; în loc să aibă grijă de bătrâneţile ei, mă aşteaptă totdeauna cu masa pusă şi cu grijă faţă de sănătatea mea. Dar eu, fără să ştie ea, merg pe cărările vieţii urmărit de un zeu hain ce are în mâini un trident şi nu mă lăsă să mă aşez locului, umblând tot pe drumuri, călărind talazurile în care se scurg lăturile vieţii de zi cu zi. Şi, totuşi, viaţa noastră actuală nu poate fi numai un prilej de seriozitate posacă şi de renunţare la ceea ce nu le-a fost hărăzit dobitoacelor necuvântătoare: râsul. Să râdem şi să ne înveselim, deci, pentru că, nu peste multe zile, vom sărbători Învierea lui Iisus Hristos! O Înviere care poartă în ea lumina vieţii noastre, lumina din fereastra casei părinteşti.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio