Cât de logici suntem în gândire? Atât cât ne putem îndoi de propriile idei susţinute, aş putea spune. Este exact ce confirmă şi înţelepciunea noastră populară, anume că, pentru a gândi drept, deci logic, trebuie să stai strâmb, adică să te îndoieşti. Altfel, dacă te mândreşti cu logica ta, devii surd la ideile altora. Socoteala ta logică se aseamănă cu cea a femeii viclene, care i-a dat Necuratului să-i îndrepte un fir de păr de acolo de unde niciun aparat, fie el electronic, nu l-ar putea îndrepta. Cică l-a tot tras diavolul prin măsele, s-a afundat cu el în fântână ca să-l înmoaie ca pe cânepă, l-a bătut la nicovală, dar în zadar! Părul rămânea creţ.

Aşa este şi cu logica aceluia care nu se îndoieşte de cele afirmate. Este vorba de celebra îndoială carteziană, care are o valoare universală. Şi tot din cultura universală putem lua exemplul lui Dante, care ne povesteşte că, vizitând Infernul, a stat de vorbă, între multe alte suflete chinuite, şi cu unul ce-şi ispăşea păcatul de a fi dat pe pământ un sfat înşelător. Sufletul acesta îşi spunea păţania sa de pe pământ, cum ajunsese în iad şi cum numaidecât un diavol pusese mâna pe el. Şi sufletul damnat îşi încheia jalnica lui destănuire zicând că diavolul i-ar fi spus că e tare în logică.

Aşadar, ştim foarte bine că nu ne putem bizui pe orice raţionalism, căci „gândul omului – aşa cum se susţine în cugetarea noastră populară – e iad şi un adânc fără vad”. Or, adevărata filosofie este cuprinsă de un singur proverb, şi acela este „să stai strâmb şi să gândeşti drept”. După ultimele cercetări neuropsihiatrice, procesul gândirii conştiente atinge jalnica valoare de 2% (logica formală), iar restul de 98% (logica populară) reprezintă gândirea inconştientă. Cunoscând valoarea gândirii inconştiente, înţelegem cum iau naştere simbolurile sau personajele mitologice care stau la baza culturii noastre populare.

Un astfel de personaj popular, de exemplu, nu poate fi decât Păcală, el fiind punctul de plecare al tuturor manifestărilor noastre colective. Şi nu greşesc când spun că Păcală este un adevărat arhetip, pentru că – nu e aşa? – cine nu-şi doreşte, într-un moment de neputinţă, o soluţie uşoară, care să nu ţină cont de aspectele morale, etice şi legale? Această înţelegere subliniază motivul pentru care un astfel de personaj popular are puterea de a ne fascina chiar şi în zilele noastre.

Iată un exemplu de logică populară: într-o zi, tatăl lui Păcală îşi cheamă fiii lângă pat: „Mi-e rău! Mi-a sosit pesemne ceasul… Rămâneţi cu Dumnezeu! Aş fi vrut, la despărţire, să vă las ceva strânsură; că eu ştiu, vai, sărăcimea în viaţă câte-ndură… Dar vă voi lăsa o vacă şi câteva sfaturi, iată-le: Mâna pe care n-o poţi muşca s-o lingi. Pupă pe român în bot şi ia-i din pungă tot.” (Petre Dulffu, 1961). Se deduce din respectivele sfaturi că această poveste dezvoltă în termeni arhetipali disputa pe tema proprietăţii. Când tatăl moare, feciorii trebuie să-şi împartă moştenirea, dar, deoarece aceasta era doar o vacă, ei nu ştiau ce să facă. În cele din urmă, însă, după ce Păcală şi fraţii lui s-au sfătuit în fel şi chip, au hotărât ca fiecare să ridice un grajd, să lase apoi vaca dezlegată şi la care grajd se va duce, a aceluia să fie.

Zis şi făcut. Fraţii mai mari şi-au ridicat grajduri frumuşele cu pereţii de piatră. Păcală, pentru care aşa ceva era prea greu, şi-a împletit pereţii din ramuri înfrunzite şi crude. Când totul a fost gata, au pus vaca la mijloc să hotărască ea de bună voie. Animalul a lins şi a mirosit pereţii grajdurilor de piatră, dar s-a întors în cele din urmă la al treilea, unde a înghiţit cu lăcomie frunzele de pe ramuri, alegând astfel grajdul lui Păcală. În acest fel a câştigat Păcală vaca tatălui, iar fraţii lui nu au avut nimic de zis. Aceasta este logica populară, adică acea gândire care este produsul educaţiei tale părinteşti, nu luată de prin cine ştie ce tratate savante sau cărţi de specialitate.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio