Cu gândul la cele scrise pe frontispiciul Casei de Hohenzollern, că nu omul sfinţeşte locul, ci „locul sfinţeşte omul”, am căutat într-o seară o carte anume, dar am descoperit într-un raft mai retras al bibliotecii o altă carte pe care aproape c-o uitasem. Dacă descoperirea aceasta s-ar fi produs cu altă ocazie, lucrul mi-ar fi părut natural şi simplu. De data asta însă a fost ca un miracol, pentru că tocmai acum când mă străduiesc să redau puţină viaţă unor lucruri de demult, am găsit cartea care, la prima citire, nu m-a fascinat. Este vorba despre „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, cu studiul introductiv semnat de Dan Zamfirescu, autor şi al unor articole deosebit de interesante publicate în „Săgetătorul”, suplimentul literar al ziarului „Argeşul”. Din păcate, în acest studiu nu se precizează faptul că un exemplar al „Învăţăturilor” a fost făcut cadou de către Mircea Eliade lui C.G. Jung, iar psihologul elveţian a extras câteva date din carte, conturându-şi ideea despre arhetipurile inconştientului colectiv. Dar despre Jung şi „Învăţăturile lui Neagoe” voi scrie cu altă ocazie.

Prin urmare, aflat sub puternica impresie creată de funeraliile Reginei Ana de România, m-am gândit mult la ce reprezintă Curtea de Argeş pentru ţară. Şi am ajuns la concluzia că acest oraş nu poate fi decât un Panteon, având în vedere semnificaţia lui istorică şi religioasă. Printre multe argumente de susţinere a acestei idei, unul, important, îl reprezintă tocmai „Învăţăturile” la care fac referire, o carte scrisă de cel mai drag domnitor al argeşenilor, Neagoe Basarab. La început nu m-am gândit prea mult la cartea respectivă, dar, la o nouă citire, am fost de-a dreptul fascinat. Nici nu mi-aş fi închipuit. Am înţeles deodată totul. Am recunoscut întreaga „Curte” a lui Neagoe, pe soţia acestuia, Despina Doamna, care şi-a vândut bijuteriile pentru a fi construită Mănăstirea Curtea de Argeş. Şi m-am mirat de ce la citirea de altădată inima mea nu a simţit aceeaşi emoţie ca acum. Cartea aceasta parcă a fost citită cândva de altcineva, nu de mine. Îmi dau seama că, într-o oarecare măsură, eu nu mai sunt cel de altădată. Este vorba despre doi oameni diferiţi. Aşa de diferiţi încât, dacă printr-un miracol, ieşind de sub autoritatea legilor naturii, ne-am găsi la un moment dat faţă în faţă, fiecare cu individualitatea sa, ne-am privi tot aşa de nedumeriţi şi ne-am părea, unul altuia, tot aşa de străini şi de neînţeleşi ca şi cum nimic comun n-ar exista între noi. Sentimentul acesta, în care s-au amestecat şi alte stări sufleteşti, l-am alungat în momentul în care am înţeles că viaţa omului se aseamănă cu o roată ce se învârteşte împrejurul osiei sale şi, totodată, parcurge spaţiile ce se desfăşoară în afară. Este vorba despre o elementară tendinţă a spiritului nostru care ne îndeamnă mereu la o evadare din noi înşine. Apoi, nu este mai puţin adevărat că, la rândul său, osia însăşi primeşte influenţe în urma deplasării roţii vieţii, schimbându-se şi ea, urmărind fantasticele curbe ale sufletului şi succesivele transformări ale personalităţii noastre.

Iar ceea ce înţelegem prin retrospecţie devine pur şi simplu introspecţie. Şi astfel, ne dezvăluim drumul parcurs în viaţă şi toate schimbările de direcţie ale acestuia sub influenţa a cine ştie ce emoţii, speranţe, iluzii, tensiuni sau impresii fugitive.

Aşadar, noi nu ne schimbăm firea primită prin naştere, ci schimbăm direcţia drumului de-a lungul vieţii, ceea ce înseamnă că ne îndepărtăm de ce am fost odată. „Eul” din trecut devine un „el” al „eului” din prezent. Iată de ce rareori îi este dat omului să recunoască momentele de răscruce care îi hotărăsc viaţa. Pentru mine, însă, un asemenea moment este acum, când mă aflu în faţa cărţii demult uitate. Cu „Învăţăturile lui Neagoe” în mână, mi-am dat seama că drumul meu a luat o direcţie greşită. Drept care, sunt nevoit să mă întorc de pe acest drum şi să pornesc din nou de acolo de unde am plecat odată. Adică, să mă întorc la tradiţia poporului meu, pentru a putea să identific o nouă direcţie a vieţii de urmat şi să ies de sub rătăcire. Este în povestea asta ceva ce seamănă cu parabola fiului risipitor. Mircea Vulcănescu spunea că, atunci când ţi se întâmplă să nu ştii să dai un răspuns la vreo întrebare, când în ochii altora se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale, când tu însuţi, judecându-ţi carenţele, ajungi să te îndoieşti, întoarcerea la rădăcinile fiinţei, la izvoare este soluţia răspunsului tău. Or, izvorul fiinţei mele, ca de altfel al tuturor românilor, este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Şi de ce Curtea de Argeş nu ar fi „locul care sfinţeşte omul”, aşa cum stă scris pe frontispiciul Casei de Hohenzollern?

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio