Ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru „Liviu Ciulei” și-a propus se pare să sporească „roadele toamnei” cu fructul spiritului, care este – după Galateni 5:22 – un fruct plin de culori: dragoste, bucurie, generozitate, bunătate etc., iar scena este întotdeauna darnică. Ne amintește că asta este menirea omului, și caracterul poate să facă „fructe”, cum spun paginile Sfintei Scripturi, iar noi, fiecare, trebuie să ne îngrijim de acest lucru! Pe diferite căi, trebuie să adunăm și să (ne) îmbogățim spiritul, să-i dăm conținut!
În acest scop teatrul este un prilej perfect, iar festivalul acesta un context disponibil în oferte pentru toți cei interesați de arta scenică. Se află la cea de-a IV-a ediție, are norocul să fie susținut de autoritățile locale, are spectatori curioși, mulți dintre ei fideli. Are oameni care știu ce fac și care știu cum să facă pentru ca piteștenii să plece mulțumiți de oferta culturală a teatrului piteștean. Ziarul Argeșul
și-a informat deja cititorii despre desfășurătorul acestei ediții, în fiecare weekend ușile teatrului sunt deschise pentru noi, cu piese puse în scenă de teatre din țară și străinătate, lansări de carte, o expoziție de artă vizuală (în holul teatrului), dezbateri, deplasări în județ – în așa fel încât să ne atragă cât mai mult. Curatorul festivalului, teatrologul Claudiu Groza, vorbind despre tema acestui an, iubirea captivă, ne amintea faptul că aceasta a fost una dintre temele fundamentale ale teatrului universal, încă din Antichitatea greacă.
Festivalul a debutat chiar pe 1 noiembrie cu piesa PLAYLIST, a cărei premieră a fost promovată în paginile noastre. Ca o gazdă bună, Teatrul „Al. Davila” a deschis ediția curajos, așteptând… competiția! A urmat Teatrul Național „I. L. Caragiale”
, București, cu o piesa romantică: Frumos e în septembrie la Veneția, textul lui Teodor Mazilu, în regia Marianei Cămărășan. Frumos au jucat și cei doi actori (Oana Pelea și Mircea Rusu), dinamic, dezinvolt, două personaje autentice care au întruchipat femeia și bărbatul, eternul bolero sentimental între cele două ipostaze ale ființei umane și esența lor din totdeauna – visul ! Acest atribut al speciei umane, care reprezintă un mare avantaj, dar și un dezavantaj în același timp – pentru că omul imaginează, dorește, tânjește după împlinirea visului (oricare ar fi acesta), dar poate fi… furat de vis, se poate îndepărta de realitate sau nu o mai poate aprecia cu aceeași intensitate atunci când o trăiește cu adevărat. Cam așa se petrec lucrurile și în piesă, personajele culisează între realitate și vis, între prezent și trecut, între esență și aparență. Viața ca vis este un alt motiv vechi în teatru, iar parabola lui Teodor Mazilu surprinde riscurile refugierii în reverie: frumusețea crudă (și la propriu, și la figurat), a vieții, trece. Pentru spectatorii care au fost prezenți în sală a fost transmis, cu artă, mesajul central al textului: nu ratați întâlnirea cu viața, asumați-vă riscurile ei, ca să-i puteți savura din plin autenticitatea și unicitatea!
