La prima întâlnire am decis obiectivele
Nu ştiu câţi tineri se mai încumetă să pună pe foaie vreun gând sau vreo trăire. În zilele noastre, cum am observat printre liceenii pe care i-am cunoscut, sentimentele se descătuşează prin muzică, teatru sau alte arte mai „distractive”. Scrisul şi cititul au rămas la stadiul de „aşa trebuie”. Însă se pare că nu toţi tinerii fug de condei sau de cărţile vechi uitate prin bibliotecă.
Deschişi la orice provocare
Spun acest lucru pentru că săptămâna aceasta am făcut cunoştinţă cu elevii din grupul de literatură ai Colegiului „Zinca Golescu”. Îmi imaginam o gaşcă de tineri cu nasurile în cărţi, un fel de „şoareci de bibliotecă”. Am dat însă peste nişte adolescenţi vioi, mereu cu zâmbetul pe buze şi deschişi la orice provocare. Liderul grupului, Dumitrescu Ecaterina, ne-a spus: „Prima întâlnire a avut loc pe 4 martie, atunci când am decis care sunt obiectivele clubului şi cum se vor desfăşura activităţile. Prima noastră temă a fost crearea unui scenariu pentru scurtmetrajul celor de la teatru. De asemenea, am făcut şi noi câteva jocuri prin care ne-am cunoscut mai bine, evident, toate având ca discuţie cartea. Şi astăzi avem în program un astfel de joculeţ”.
Jocurile, moduri de cunoaştere
După o scurtă prezenţă, şi-au început activităţile. Prima pe listă: un joc prin care fiecare trebuia să ghicească, cu ajutorul indiciilor şi al întrebărilor, un titlu de carte ales de colegii din grup. Primul voluntar a fost chiar liderul, Ecaterina, căreia tinerii i-au ales o carte nu tocmai cunoscută, dar într-un final volumul a fost descoperit. Au urmat, rând pe rând, toţi membrii. Tinerii au ales titluri care mai de care mai amuzante, poveştile copilăriei nefiind nici ele uitate. „Ursul păcălit de vulpe” a făcut deliciul întâlnirii, povestea lui Ion Creangă fiind foarte greu recunoscută de „norocosul” căruia i-a picat. Am intrat şi eu în spiritul lor şi am încercat să-i ajut cu indicii.
Viitori medici
După ce toţi au participat la acest mic joc, au făcut o pauză şi am stat la poveşti. Prima întrebare pe care le-am pus-o a fost ce facultăţi vor să urmeze. M-am gândit că, fiind iubitori de litere, vor alege o universitate de profil. Însă… surpriză! Mai mult de jumătate din cei prezenţi mi-au spus că visează să urmeze medicina.
Ce mai citesc tinerii?
Cum spuneam, am rămas uimită, însă ne-am continuat „bârfele” despre cărţi. „Ultima carte pe care am citit-o a fost «Fraţii Karamazov», roman al scriitorului Dostoievski”, mi-a spus Alex, singurul băiat al grupului. „Şi nu ţi s-a părut grea?”, l-am întrebat. Însă tânărul cu ochii albaştri mi-a răspuns degajat: „Nu, chiar mi-a plăcut”. Desigur, literatura universală nu o umbreşte deloc pe cea SF, unde personajele principale iau forma unor vampiri sau altor creaturi care de care mai neobişnuite. Astfel, tinerii au trecut în revistă faimoasele volume ale lui Stephenie Meyer, „Twilight”, sau „Jurnalele Vampirilor”, de L.J. Smith.
Nici vechile romane autohtone nu au fost uitate, „Enigma Otiliei” a lui George Călinescu” şi „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu fiind şi ele subiecte de discuţie. Iată că în unele cazuri filele învechite ale volumelor valorează mai mult decât popularele gadget-uri care, uşor-uşor, vor dispărea din peisaj.
Nimic nu merge fără un zâmbet pe buze
Multe pasiuni
Am recunoscut tineri de la alte grupuri care se implică în cât mai multe activităţi pentru a-şi umple timpul într-un mod educativ şi plăcut. De exemplu, pe una dintre eleve am întâlnit-o la toate cele trei grupuri: şi la teatru, şi la muzică, şi la literatură. Se pare că tinerei îi place să încerce câte puţin din toate şi să-şi clădească amintiri frumoase din perioada liceului.
Inima simte, condeiul spune
Întâlnirea noastră a ajuns la final şi am avut ocazia să văd şi câteva compoziţii de-ale lor. Iar ca să mă credeţi pe cuvânt am ales o mică naraţiune în care am descoperit o descătuşare de sentimente. Proza este compusă de Mihaela Vilău, elevă în clasa a X-a:
„În Kilmarnock, unde plăcile de ardezie, zidurile cărămizii şi bătrânele turle continuă să impresioneze, oferind oraşului englezesc o notă de autenticitate, legendele nu contenesc din circulat. Se simte în aer, se vede în crăpăturile hornurilor şi se aude în şuieratul vântului o urmă de mistic. Legenda potrivit căreia o pasăre fantomatică planează la miezul nopţii pe cerul înstelat se potriveşte peisajului ca o mănuşă. Sunt oameni care spun că au văzut-o: pene aurii, mărginite de o aură de lumină orbitoare şi un gât lung, din care ies cele mai prelungi sunete groteşti pe care le-ai putea auzi. Dacă te aude vorbind, pasărea îşi deschide ciocul şi îţi fură fe sufletul, fie glasul. Eu sunt unul din oamenii care ştie adevărul, căci acum câţiva ani am fost norocoasa care şi-a păstrat sufletul, dar şi-a pierdut cuvintele”.
Ioana RADU
