Listele candidaţilor pentru alegerile parlamentare din decembrie au fost finalizate. Aceste liste au stârnit numeroase polemici. S-a criticat mai ales faptul că pe ele se află tot politicienii care ne promit de prea mulţi ani o viaţă mai bună şi decentă; că acolo nu se regăsesc politicienii tineri etc. Însă eu nu mai cred nici în politicienii vechi, nici în cei tineri. Iar dacă pe cei vechi îi cunoaştem foarte bine, aceasta nu înseamnă că pe cei mai tineri nu-i ştim absolut deloc. Or, politicianul de tip nou este fiul ce-şi însoţeşte tatăl în loja parlamentară sau guvernamentală şi în care bătrânul tată şi-a pus mari speranţe. El este fiul înfumurat, pervertit de teoriile cosmopolite şi ostentativ nepăsător faţă de problemele ţării. Acest politician afirmă că viaţa este prea scurtă, iar politica, prea strâmtă. Un exemplu de astfel de politician este ministrul tehnocrat al Energiei, Vlad Grigorescu, fiul fostului secretar de stat în Guvernul Năstase, Andrei Grigorescu. Tatăl ministrului Vlad Grigorescu i-a deschis drumul fiului către milioanele de euro în afaceri cu statul. Un alt politician de tip nou este tehnocratul Dragoş Pâslaru, ministrul Muncii, şi el milionar în euro. La fel, Gabriel Biriş şi mulţi alţii ca ei. Cu astfel de politicieni de tip nou, cocoţaţi la nivele superioare de decizie, este evident că poporul român nu poate să-şi revină din marasmul în care a intrat. Aceşti tineri au toate metehnele politicianului vechi.

Prin urmare, ne aflăm parcă în timpul lui Constantin Duca, domnitorul moldovean care putea să-l ridice la rang de mare vornic pe un om de „neam prost”, ca, de exemplu, pe Ciocârlan, rom de la cap de sat. Sau ne aflăm pe timpul lui Nicolae Mavrogheni, care îşi bătea joc de instituţiile ţării, punând caftanul de clucer pe spinarea calului său Talambaşa. Deci, acestor oameni, fie ei bătrâni sau tineri, politica le oferă o viaţă variată şi uşoară, le dă prilejul să guste din fructele parvenirii lor. Nu este de aşteptat nimic de la ei, pentru că îmbogăţiţii aceştia şi-au cumpărat vile, maşini de marcă, tablouri de valoare la metru pătrat (expresia le aparţine). Ei formează noua aristocraţie, reabilitându-i pe foştii comunişti. Politica lor este organizată canibalic, chiar dacă spun că sunt de stânga sau de dreapta. Şi astfel, politica le dă semenilor noştri sentimentul că nu au limite. Cine ştie ce „neamuri proaste” a pus Liviu Dragnea pe listele PSD sau Alina Gorghiu pe cele ale PNL? Numai politicienii locali – cu referire la cei argeşeni – nu cuprind cu spiritul lor ţara întreagă, ci abia merg până la nivel de judeţ. Aici stă drama judeţului Argeş. Nu avem politicieni de anvergură, ci dintre aceia cu tabieturi şi cu deprinderi de provinciali. Acesta este motivul pentru care pe listele liberalilor argeşeni au fost puşi politicieni care nu sunt argeşeni. Iar ca PNL sunt şi alte partide.

Şi cred că acum trebuie să-mi mărturisesc orgoliul geografic. Sunt din Muscel. E aproape o satisfacţie de ordin personal.

E de ajuns să urc Mateiaşul şi să ocolesc puţin spre stânga, ca să văd cum întreprinderea ARO, mândria câmpulungenilor, a fost pusă la pământ. Din ziua în care şi-a pierdut importanţa economică, Câmpulungul s-a oprit brusc din dezvoltarea sa, care, de altfel, nici nu a atins vreodată o fază prea înaltă. Dar prin falimentarea întreprinderii ARO, oraşul acesta a primit o lovitură grea, mai grea decât o putea suporta. El a primit-o însă aproape inconştient şi din care, ca şi apa din vasul sfărâmat, fatal, inexorabil, viaţa a început să se scurgă încet şi sigur. Iată dar cum acest politician de tip nou se mişcă într-o realitate subiectivă şi îngustă. În timp ce el se îmbogăţeşte, tot ce e în jurul său este cuprins de sărăcie şi mizerie. Este vorba aici de un paradox. Cum putem să explicăm realitatea aceasta? Păi, prin faptul că, încă de la naştere, fiecare individ este educat de părintele său să parvină. La fel ca indivizii, societatea noastră păstrează în structurile ei cele mai profunde imagini ale parvenitului ce se perpetuează de-a lungul veacurilor. Aşa am păstrat imaginea profitorului de tranziţie. Aşa au fost unii care au profitat după războaiele mondiale şi după evenimentele din iarna lui ’89. Iată cum se explică faptul că nu ne putem despărţi de trecut! În el regăsim patimile şi gesturile noastre cele mai semnificative, temperamentele noastre. Chiar dacă nu le cunoaştem prea bine, ele vin însă spre noi, prin noi, sub fărâma parvenitului, care ne-a intrat definitiv în fiinţă. Şi astfel, ajungem şi noi la acelaşi adevăr la care a ajuns C.R. Motru: „Toţi ne întoarcem cugetările către România şi, cu inima strânsă de durere, căutăm cauzele care ne ţin într-o stare atât de degradată, dar aceste cauze îşi au sursa în provizoriul nostru permanent. Provizoriul permanent este definiţia cea mai clară a tranziţiei noastre permanente” („Personalismul energetic”, p. 17). Drept care, eu consider că politicianul, fie el vechi sau nou, este un „tip semantic” care susţine felul nostru de a fi în istorie. Şi acest lucru se vede foarte bine în aceste zile când politicienii luptă să fie puşi pe listele partidelor care vor candida în decembrie la alegerile parlamentare. Iar lupta lor nu are scrupule.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook