Rar, dar mai trag cu ochiul la televizor. Război în toată regula pe un teren al nimănui. Care când e al jandarmilor, când e al protestatarilor. Parcă vedem un meci de rugby. Înainte şi înapoi. Combatanţii n-au minge, dar au pietre, bastoane, dale, garduri, grenade fumigene şi cu gaze lacrimogene. Când lucrurile se complică, apare şi tunul cu apă, măturându-i pe cei care se încăpăţânează să ocupe piaţa, să ocupe sediul guvernului, să ia puterea.
Nu-mi place deloc ce văd. Dar de ce nu? N-am vrut libertatea de a protesta? Păi, iată, suntem liberi să protestăm. Ba chiar suntem liberi să ne batem de la egal la egal cu jandarmii. Ei cu bastoanele, cu grenadele, cu tunurile. Cei care vor puterea înainte de alegeri, cu pietrele, cu sticlele incendiare, ba chiar şi cu boxurile, cu şişurile… La mijloc, noi, cei mai mulţi. Unii chiar în stradă, crezând într-un protest civilizat, paşnic. Alţii, cei mai mulţi, privind de acasă, la televizor, fiindcă puţin le pasă de războiul pentru putere, deoarece au războiul lor.
Dar adevărul e că azi ne confruntăm cu un război înfinit mai mare şi mai crunt. Poate mai crunt decât cel care ne-a adus independenţa şi România Mare. Atunci ne războiam cu duşmanul, care era unul străin. Acum se războiesc românii cu românii. Din afară şi din ţară. Încă nu e pe viaţă şi pe moarte, dar nici departe nu mai e până la războiul civil. Păi, la urma urmei, de ce să nu ne batem şi ca la Mărăşeşti, dacă pe mai toate celelalte le-am încercat. Putem şi noi să punem mâna pe maneta pe care scrie „Drepturile omului”. De ce să nu gustăm şi noi din aceste drepturi? Chiar dacă ar fi să crăpăm. Păi, nu crăpăm destul uitându-ne în jurul nostru la ce se întâmplă de aproape 30 de ani încoace, de când ne-am eliberat de dictatură, de Ceauşescu? Singurul care deţinea adevărul, care era şi şeful statului, şi al partidului, şi al armatei – sigur şi al jandarmilor – şi al Marii Adunări Naţionale, şi a tot ce mişca în ţara asta?!
Gata cu Ceauşescu, l-am mitraliat. Cu el am câştigat războiul. Mai rămâne să-l câştigăm pe cel cu noi împotriva noastră. Asta-i marea noastră problemă! Nu contează că unii – cei care au fost sau sunt la putere – au jefuit ţara şi nu dau socoteală, nici banii înapoi! Nu contează că am făcut praf industria şi agricultura, aia socialistă care ne permitea să şi exportăm, să avem şi noi câteva pieţe unde să vindem mobilă, nu buşteni, carne de porc, de vită şi de pasăre. Acum porcii şi păsările noastre pier de pestă porcină şi de gripă aviară. Boli, de regulă, din import, că nu ştim să păzim graniţele când este să dea buzna un duşman mai perfid decât duşmanul cu puşca şi baioneta. Pe ăsta, deocamdată, îl ţinem la distanţă, fiind ne-am dat cu cel mai mare şi mai tare de pe mapamond. Şi apărarea asta costă. Fireşte! Sub masca grijii pentru independenţa justiţiei, a luptei anticorupţie, Occidentul şi America ne condiţionează material şi militar. Multinaţionalele, de regulă cu ajutorul băncilor, exportă profitul fără să plătească impozit statului român. Fiindcă, chipurile, iată, 27 de bănci au avut profit zero.
Dacă actuala coaliţie vine cu nişte legi menite să se aleagă şi statul român cu ceva, corporatiştii iau foc şi-şi trimit la bătaie salariaţii. Cum s-a întâmplat cu noul Cod fiscal, cu legea paradisurilor fiscale ş.a. De aici isteria, de aici bătălia din faţa guvernului care trebuie dat jos, că i-a pus pe jandarmi să-i cotonogească pe cei din diaspora.
Dar dacă într-adevăr ne este dor de război, în anul când sărbătorim unirea tuturor românilor suntem liberi să ne omorâm între noi. Dacă nu la Piteşti, nici la Curtea de Argeş ori la Câmpulung, fiindcă poate mai avem un dram de minte şi mai bine ne ţinem de sărbătorirea valorilor naţionale, atunci la Bucureşti, că acolo, în Piaţa Victoriei, se duce la greu bătălia pentru putere. Puterea care să-ţi permită să faci legi, să-ţi aperi averea agonisită prin „privatizare” ori delapidare. Puterea cu care să pui „botniţă” presei, protestatarilor, cu care să-ţi înfunzi în puşcărie adversarii politici.
Am obosit să mai spun asta. La ce bun? Mai aude cineva? Mai vede cineva? Mai ia cineva vreo măsură care să fie în favoarea celor mulţi, nu doar a celor care produc continuu zgomot de război, agită armele, bat cu ele în scuturi, se denunţă unii pe alţii, de formă, în justiţie, se acuză de înaltă trădare, iar presa le cântă în strună. La ce bun? Ne-am câştigat porţia noastră de libertate, în acel de pomină decembrie ’89, suntem acum liberi să şi crăpăm! Că nu-i pasă nimănui. Dimpotrivă, de peste tot se aude îndemnul: „Pe ei şi pe mama lor!”. Din afară şi din ţară. Vai de mama noastră! La ceas de unire, batem tobe de război. Ce se întâmplă cu noi? Al cui joc îl facem?
Cu siguranţă nu pe al celor care vor binele românilor.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio