Semnez această rubrică de 28 de ani! Fără nicio pauză legată de vacanţe, indisponibilitate dată de vreo boală sau greaţă pentru tot ce ni s-a întâmplat după ’89. Am scris mii de tablete dulci, amare, vesele sau triste, care au un numitor comun: le-am devoalat conaţionalilor mei România reală, fără să-i cosmetizez în niciun fel imaginea, de foarte multe ori jalnică. Iar cel mai trist este că din punct de vedere al mentalului colectiv, al educaţiei şi a unei benefice solidarităţi de neam, al progresului economic şi al apariţiei unui alt fel de politicieni, pentru noi, vremurile au venit şi au trecut cam degeaba.
Pandemia, nefastul curent antivaccinist, războiul din Ucraina şi inevitabila criză economică nu ne vor permite să ieşim curând la liman. Atitudinea unei mari părţi a populaţiei faţă de corpul medical românesc care s-a comportat admirabil în vremea pandemiei este una de neimaginat. Pentru că s-a promovat îndeosebi prin internet că medicii nu sunt empatici cu pacienţii, că vaccinaţilor le vor creşte solzi pe corp, iar spitalele noastre au devenit abatoare pentru oameni, lumea vine la consultaţii cu capsa pusă, eşti privit cu duşmănie evidentă, ţi se strigă „Trăiţi din banii noştri!” şi puţin lipseşte să nu fii băgat pe şleau în… aia mă-tii.
Tristul adevăr este că, la acest moment, România este ca o corabie şubrezită, care pluteşte în derivă spre nicăieri. În niciun domeniu lucrurile nu merg unse. Indiferent care-ţi este profesia, trebuie să ai nervi de oţel ca să poţi continua, să nu-ţi vină să-ţi iei lumea în cap, pentru că nu mai suporţi presiunea psihică în situaţia în care duşmănia dintre români este la cote maxime.
Când conaţionalii mei se privesc şi se comportă între ei precum haitele rivale de lupi, având o carieră medicală de cinci decenii, timp în care la cabinet am văzut şi am auzit multe, iar starea naţiei nu s-a schimbat decât în rău, optimismul meu robust de altădată s-a transformat în lehamite şi pesimism.
