În aceste zile, soarele dă lumină mai intensă. Cea mai tulburătoare iarnă din viaţa mea, haotică, iarna gândurilor macerate, a grijilor şi a pandemiei de Covid-19, iarna coşmarurilor treze, începe să se retragă în sfârşit, scurgându-se uşor prin scocurile streşinilor. Rigiditatea lunilor de iarnă începe să cedeze, dar rigiditatea conştiinţei noastre încă rezistă. În miezul lucrurilor din natură pulsează viaţa, dar în conştiinţa noastră continuă să pulseze îngrijorarea. Autorităţile dau zilnic publicităţii numărul morţilor şi al celor infectaţi cu noul virus. În fiecare zi mor în jur de o sută de oameni. Nu se ştie precis dacă toţi mor din cauza virusului sau a altor boli. Evaluarea pare redusă. Poate că cifra exactă a decedaţilor din cauza acestei infecţii nu poate fi calculată. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Mulţi oameni continuă să moară şi sunt imediat înmormântaţi. Apariţia lui Covid-19 demonstrează că omul nu a reuşit încă să cunoască natura cu adevărat, chiar dacă el şi-a îndreptat cunoaşterea spre tainele sale. Şi, din acest motiv, sunt cuprins de gândul că forţele arbitrare ale naturii încă îşi fac lecţia şi simt că dorinţa omului de a le stăpâni nu este, până la urmă, decât o năzuinţă în van. Neţinând cont de legile naturii, ne-am lăsat conduşi de ritmul alert al timpului şi am adoptat stilul pe mai multe planuri al vieţii, ajungând astfel să nu mai ştim ce ne-a rănit sau tulburat.

Scriu aceste rânduri într-o zi de februarie, pâcloasă, cu ploaie măruntă şi fulgi rari de zăpadă, o zi aducătoare de stihii, de viruşi, guturaiuri, friguri, anghine, febre de tot felul. Mă gândesc că, atunci când soarele de primăvară topeşte zăpada de pe ramuri şi mugurii încep să se umfle, nu peste mult timp aceşti muguri vor fi gata de creştere sub influenţa luminii şi a căldurii. Apoi, pe măsură ce primăvara înaintează, mugurii vor deveni adevărate frunze sub a căror umbră ne vom putea adăposti vara sau toamna. Dar până să se întoarcă iarna, frunzele se vor afla în puterea vântului rece al vremii capricioase, care le va smulge de pe ramuri pe cele mai firave dintre ele. Nu vreau să vorbesc aici despre transformarea firească a naturii provocată de anotimpuri, ci despre faptul că unele frunze cad înainte de a fi crescut complet, aşa cum au căzut deja florile corcoduşului meu de la ţară, afectate fiind de frigul de la mijlocul acestei luni.

Gândindu-mă la toate acestea, îmi dau seama că natura are un mod implacabil de a merge mai departe; ea este, în acelaşi timp, oarbă în privinţa detaliilor. Doar un lucru este cert: viaţa merge înainte spre ţelul final, chiar dacă noi facem uneori alegeri dintre cele mai proaste. Alegem să fumăm sau să refuzăm tutunul, să devenim alcoolici sau să ne ferim de alcool, să ne spălăm pe mâini sau să umblăm murdari, să ne autoizolăm sau să mergem inconştienţi pe stradă etc. Intrăm în viaţa atât de încrezători, dar nu avem de unde să ştim dacă vom muri peste un an sau în vara vieţii. Din perspectiva naturii, aşadar, nu este absolut necesar să ne ducem viaţa până la adânci bătrâneţi. Acest lucru l-am învăţat recent privind pe fereastră la florile de corcoduş acoperite de chiciura care le va ofili şi le va provoca moartea. Chiciura aceasta este un fel de „virus” pentru frunzuliţele şi florile care au prins viaţă doar de câteva zile.

Prin urmare, la început ne trăim viaţa intrauterină. Ne dezvoltăm acolo până vine sorocul să ne naştem, după care ieşim ca să începem călătoria circulară a vieţii, care ne va duce, prin copilărie şi tinereţe, spre maturitate, iar apoi, încet sau mai rapid, în jos, spre litania finală a pământului străbun.

Lucian Blaga este atât de inspirat când rosteşte versurile: „Sat al meu, ce porţi în nume sunetul lacrimei/ la chemări adânci de mume în ce noapte te-am ales ca prag de lume şi poteca patimei/ Spre tine cine m-a-ndrumat din străfund de veac/ în tine cine m-a chemat fie binecuvântat/ sat de lacrimi fără leac”. În fiecare etapă a vieţii, aşadar, suntem însă pândiţi de pericolul dispariţiei, aşa cum florile pomilor din faţa mea, din cauza frigului neaşteptat, au dispărut înainte de a-şi începe viaţa cu adevărat. Natura nu cunoaşte şi nici n-o interesează că suntem prea tineri sau prea în vârstă pentru moarte. Iar ceea ce se află dincolo rămâne un mister pe care încercăm să-l dezlegăm, dar nu cu idei cum sunt cele despre mintea sau conştiinţa de dincolo, pentru că, dacă am presupune că există minte sau conştinţă aşa cum o înţelegem noi, ar însemna că viaţa de aici e o comedie şi cineva stă în culisele transcendenţei şi râde de noi. Or, vorba regelui Solomon: „Slava lui Dumnezeu este de a ascunde adâncul lucrurilor, a oamenilor este de a-l descoperi”.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio