Recordul mondial al lui David Popovici la 100 metri liber, proba – regină a înotului, a înscris România pe harta vizibilității mondiale în sport. „Fenomenul”, „racheta”, „Usain Bolt a înotului”, „omul care dă impresia că merge pe apă” și alte referințe din domeniul superlativelor s-au strâns în jurul unui adolescent de 17 ani. Tocmai aici este clou-ul! Acest David este de o maturitate, în gândire și comportament, cum rar întâlnești în situația lui! Nu se consideră vedetă. „Popoviciada” declanșată în lume și la noi nu-l copleșește.
În anii petrecuți în arena sportivă, am întâlnit sau am citit, fiind contemporan cu ele, multe vedete: din baschetul american, din hochei, din înot, din fotbal, gimnastică și alte sporturi. Atâta modestie, atâta simplitate, atât respect față de partenerii de întrecere este greu de închipuit până acum în cazul său. Avem un supercampion care acum este abia la început de drum și ne aflăm în fața unui grup extraordinar: familie (exemplară!), antrenor (supercalificat!), federație și un sportiv care nu se dă în lături din fața niciunui efort, niciunui sacrioficiu. „Numai de-ar ține!” – observ eu și, ca mine, probabil, mulți dintre cei obișnuiți cu apariții meteorice!
Ca în multe situații când un performer român sparge crusta mediocrității, sunt și comentarii de acest gen: o fericită excepție la un popor mioritic, o stea apărută din neant, când în România nu sunt suficiente bazine ș.a.m.d. Rândurile acestea vor să combată aceste inerții în gândire și să așeze „popoviciada” la locul ei adevărat, rezultate excepționale din sportul românesc contrazicând „neantul” de care aminteam.
De la Iolanda Balaș încoace, lumea a mai aflat de Nadia Comăneci (primul 10 din gimnastică) de Tamara Costache (prima înotătoare româncă cu record mondial – 50 metri liber), de Lia Manoliu (campioană olimpică; a participat la șase olimpiade), de Mihaela Peneș (campioană olimpică la Tokio), de Gabriela Szabo – olimpică recordmenă mondială la 2.000 și 5.000 metri, câștigătoare a patru etape de „Golden League”, sportiva anului în lume, în 2000), de Ilie Năstase și Ion Țiriac (de trei ori finaliști în „Cupa Davis”), de Patzaikin (campionul cu pagaia ruptă, de cinci ori la Jocurile Olimpice, deținător a unei colecții impresionante de medalii), de Elisabeta Lipă (șase olimpiade, „cea mai bună canotoare a secolului XX”), de Gh. Berceanu („Hercule de buzunar”, între 1969-1975 neînvins – de două ori l-au neîndreptățit arbitrii, învingându-l!) de Laura Badea (floretista campioană mondială, campioană olimpică), de Ana Maria Brânză (campioană olimpică, de trei ori campioană mondială, de cinci ori declarată cea mai bună spadasină din lume), de Hagi („Maradona Carpaților”), de Cristian Gațu și echipa de aur a handbalului românesc și lista ar putea continua (n.n. – îmi cer scuze pentru că spațiul nu-mi permite o listă exhaustivă).
N-aș vrea să nu amintesc de antrenorul Octavian Bellu, creator de școală în gimnastica feminină, cu 305 medalii ale fetelor, îndrumate de el ca tehnician coordonator, autor al proiectului „Țară, țară, vrem campioane!”. Toți cei enumerați și alții, la fel de valoroși, au constituit modele pentru aspiranții la gloria sportivă. Or, România a avut reputate școli de gimnastică, atelism, box, lupte, handbal…
David Popovici n-are decât un „Goliat” în față: recordurile. A învins… în prima rundă. Deși la început de carieră, lasă o lecție de urmat. Zice: „Îmi place să cred că nu am limite și aș vrea ca toți să creadă asta despre ei, că pot întrece orice limită, pentru că toată lumea poate dacă își dorește suficient”.
Așa gândesc marii campioni! Octavian Bellu spunea și el: „Performanță aruncând cu petale de trandafir nu se poate face, ea înseamnă muncă, stăruință, suferință.” Ceea ce și noi am vrut să demonstrăm prin această mică incursiune în minunata lume a sportului.
