M-am văzut de multe ori cu el. Dar, în ultima vreme, n-am simțit că-i ceva în neregulă cu Nicu Lazăr. Era un om al muntelui, pui de țăran, care a învățat carte cum a știut el mai bine. Împrumutând și dând faimă Domnului profesor de geografie. Și devenind totodată un model clasic și un reper pentru multe generații viitoare. Cum va rămâne în conștiința noastră.
Era mai mereu vesel și voios, comunicativ, simpatic, deschis, iar când și când câte o umbră îi întuneca privirea. Enigmatică. Ce-o fi ascuns, ce l-o fi durut, de unde i se trage moartea subită într-o cameră de hotel, unde se afla pentru a i se oferi un premiu? Ca recunoaștere a activității sale excepționale. Acolo unde se punea la cale o drumeție, o excursie, o tabără, o expediție pe munte, acolo îl aflai sigur și pe ”Domʼ Profesor”. Era mânat mereu din interior de o pasiune a descifrării naturii. La înălțime, dacă se poate. Sus, tot mai sus! ‒ așa cum își îndemna el elevii din grup. Care elevi, iată, simt nevoia să reverse în pagina de ziar recunoștința față de minunile la care au fost părtași nu doar de-a lungul anilor de studiu, la Liceul ”Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeș, pe care-l absolvise și el, ci și lângă inima muntelui. Pe care-i plăcea s-o asculte cum bate năvalnic la vreme de furtună, ori calm, molcom, la vreme liniștită.
Nu știu ce-a fost și cum a într-un corp hăituit mereu de urgențe. Care urgențe, dacă nu greșesc eu, i-au fost fost în camera aceea de hotel de la Iași, dar mă bate gândul că și lui inima i-a frânt viața în plină putere de muncă. Era o fire voluntară, optimistă, de o veselie molipsitoare. Mai ales când hălăduiam cu el pe coclaurile Verneștiului în căutarea celor mai expresive fotografii pentru Monografia comunei Valea Danului. Era cunoscut și prețuit ca un profesionist al fotografiei. Fără îndoială, era o vocație, dar își formase și ochiul, vedea deseori dincolo de peisaj acel suflet care-l animă. Și nu știu cum făcea, dar reușea să-l pună în fotografie. Talent, ce altceva?! Pe care nu pregeta să-l folosească în oficiul pedagogic față de discipolii săi dragi. Că-i erau într-adevăr tare dragi, fie că se afla cu ei la lecții în clasă, în laborator, fie pe cărările munților Argeșului pe care i-a ”făcut” pas cu pas, marcând trasee montane. Cărând în spate ciment, fier, apă și, evident, hrană. Nu știu unde se ascundea atâta energie fizică fatale. Păcat, mare păcat!
Am așa o pornire în mine să-l rog pe Domnul Iisus Hristos să mai facă odată minunea cu învierea lui Lazăr din morți. Cei care au mai apucat să facă Religia la școală își amintesc scena redată în ”Evanghelia după Ioan”. Lazăr din Betania, o localitate învecinată cu Ierusalimul, era bolnav, iar surorile lui L-au rugat pe Iisus să vină la patul pe care zăcea. A ajuns, dar târziu, după patru zile, iar Lazăr se afla deja închis în mormânt. ”Nu mai plângeți ‒ le-ar fi spus Iisus ‒ că Eu sunt Învierea și Viața”, după care i-a poruncit lui Lazăr să iasă afară din lăcașul morților și să se alăture viilor. Și așa s-a întâmplat. Mai fă, Doamne, încă o minune de acest fel, cu Lazăr al nostru din Vernești, și el drept, și cu credință în Dumnezeul tuturor văzutelor și nevăzutelor.
Rugămu-ne Ție să ni-l dai înapoi pe Lazăr Nicolae, viu și plin de viață, cum îl știu eu! Că s-a dus prea devreme dincolo. Da, știu că moartea e un fenomen natural, firesc la urma urmei, numai noi, oamenii, îl facem de groază. Ai milă de neștiința noastră și îndură-te cumva, fă Tu ceva, vorba poetului. Adu-ni-l înapoi pe Lazăr, Doamne!
