Șterg, scriu.. șterg și iarăși scriu, pentru că nu știu cum să încep. Mă uit la stele și nu știu despre care să scriu prima, căci fiecare îmi trezește câte o amintire. Oare atât să fie, niște simple amintiri?
Se spune că atunci când ești mic greșești și nu deosebești binele de rău… Am greșit, am căzut și m-am ridicat, m-am luptat cu fricile ascunse în interiorul meu, frici care mă făceu slabă. Am învățat pe parcurs că acestea întotdeuna vor face parte din noi, că ne vor urmări până la ultima suflare, la fel ca amintirile trecutului care te bântuie ca o fantomă și nu te lasă să mergi mai departe oricât de mult ți-ai dori. Am învățat să trăiesc cu ele, au fost parte din mine până în prezent și vor face parte din mine și în viitor. Am înțeles că te fac mai puternic, de aceea sunt femeia de astăzi.
Bună, sunt Anastasia, am 23 de ani, am terminat o facultate, mi-am găsit drumul și în prezent sunt profesoară de sport la o școală pentu pitici, iar după aceea îmi încarc energiile și fug la sala de gimnastică unde mă așteaptă zeci de copilași cu sufletul la gură, întrebându-se ,,Oare ce-o să învățăm și astăzi? “. Îi ascult, îi învăț tot ce am învățat și eu la rândul meu, îi sfătuiesc și îi sprijin, le ascult of-ul și încerc să fiu alături de ei așa cum pot. Știți uneori îmi aduc aminte de mine, de cât de zăpăcită eram când mă îndrăgosteam, cât de fericită eram când reușeam să fac ceea ce mi-am propus, îmi aduc aminte chiar și de momentele triste pe care le aveam, când încercam să-mi pun zâmbetul pe buze și când ochii îmi ascundeau lacrimile, care din când în când îmi curgeau lin pe obraz, erau amare și pline de frustrări și supărări. Îmi aduc aminte și zâmbesc în colțul feței, când aveam 16 ani îmi doream atât de mult că până la 25 de ani să fiu căsătorită și să aștept venirea unui copilaș pe lume, îmi doream ca luna mea de miere să fie petrecută în Zanzibar, alături de iubirea vieții mele. Și cum v-am spus, amintirile niciodată nu vor pleca.
Bună, sunt Anastasia, aveam 16 ani și m-am îndrăgostit nebunește de un băiat. Mă pierdeam în ochii lui ori de câte ori mă privea. În interiorul meu se creau o mie de senzații când îmi zâmbea cum numai el știa să o facă. M-a învățat să lupt cu temerile mele, mi-a fost alături și mi-a demonstrat că iubirea nu exista doar în povești cu prinți și prințese. Și acum îmi aduc aminte când stăteam sub lumina stelelor care îi evidenția fiecare trăsătură, vorbind despre viitorul nostru, făcându-ne planuri despre plecările noastre. Stăteam și număram fiecare pată strălucitoare de pe cer găsindu-i o amintire și un nume potrivit, ne promiteam că o să-l umplem cu iubirea noastră, că de fiecare dată când ne vom uita în sus să ne aducem aminte de momentele petrecute împreună. Am crezut că o să fie pentru totdeauna, până când m-am trezit stând în toiul nopții singură încercând să văd acele pete de culoare care luminau întreaga galaxie, dar lacrimile îmi împiedicau aceasta dorință. Din bătrâni se știe că atunci când cerul este gol, va ploua, pentru că norii își vor vărsa lacrimile de dorul stelelor. Așa s-a întâmplat și în cazul meu, lacrimile mele au fost o ploaie de amintiri.
Îmi număra cele 138 de alunițe de fiecare dată cu aceeași pasiune și entuziasm, ba chiar le pusese și nume unora dintre ele. O nouă amintire, o nouă stea. Mă numise chiar steluța lui, pentru că în acei ochi plini de iubire așa mă vedea, ca una, ca una strălucitoare și uimitor de prețioasă.
Bună, sunt Anastasia, am 25 de ani și ca-n fiecare seara mă duc să alerg. Întotdeuna alergatul a fost pentru mine ceva liniștitor, îmi dădea o stare de melancolie și trăiam în visul meu, eu, muzica și miile de oameni pe lângă care treceam. Totul se întâmpla exact la fel, ca într-un boomerang, îmi făceam ora de alergat, iar după o luam încet către casă, până când a apărut un individ în fața mea și mi-a tăiat calea.
Iubeam să simt aerul cum îmi străbătea fiecare colț al corpului, iubeam să aud cântecul pasărilor, să privesc copiii cum se joacă și cum îndrăgostiții se plimbă ținându-se de mână. Dintr-o dată toate lucrurile astea au dispărut într-o secundă, iar eu eram întinsă pe jos. Un bărbat la vreo 27 de ani nu m-a văzut trecând și ne-am ciocnit ca două bile. Nu-l recunoscusem, căci lovitura pe care o încasasem mă făcuse să amețesc puțin, însă când mi-a oferit ajutorul dându-mi mâna, am simțit o căldură uimitoare care mi-a încălzit tot corpul într-o clipă. Nu avea cum să fie adevărat, nu avea cum ca, după aproape 10 ani, efectul atingerii lui să fie același. Ne-am privit în ochi, iar scânteile au început să sară de îndată. Încercam să-mi stăpânesc lacrimile care din prima secundă când l-au zărit încercau să curgă ca o cascadă. A rupt tăcerea ce ne cuprindea întrebându-mă cum mă simt, dacă sunt bine. Am tăcut, nu am scos niciun sunet, pentru că tremuratul vocii mele m-ar fi dat de gol. Nu doream să-și dea seama că efectul atingerii lui m-a afectat atât de mult. Nu doream să-și dea seama că după atâta timp nu i-am uitat expresia feței și fiecare trăsătură pe care o avea, fiecare aluniță care-i lumina fața și îi contura maxilarul perfect. Mă uitam la buzele lui tânjind să le sărut cu pasiunea cu care o făceam odinioară și mă pierdeam în cuvintele pe care le scotea cu același glas domol, care mă liniștea de fiecare dată. În gândul meu au apărut o mulțime de gânduri, de amintiri, mii de stări mă cuprindeau, frustrare, liniște, furie dar în același timp și fericire, dar cea mai proeminentă era iubirea. Iubirea pe care i-am purtat-o am ascuns-o bine într-un cufăr, iar cheia era pusă în una din cămăruțele inimii mele… Acea iubire care de îndată ce ochii noștri s-au întâlnit a ieșit la iveală din nou.
A urmat o clipă de tăcere, în care niciunul dintre noi nu știa ce să spună. Mi-am luat inima în dinți și i-am spus că sunt bine și că mă bucur de revedere. Am încercat să plec, să uit toate cele întâmplate, dar mâna lui a cuprins-o pe a mea și mii de fluturași au reapărut, fluturași pe care nu-i mai simțisem de la plecarea lui. M-a rugat să mai stau, să ne luam o ciocolata caldă și să ne plimbăm în timp ce ne spuneam unul altuia cum ne-a mai decurs viața. Pentru o clipă am vrut să-mi trag mâna și să plec, să nu mă uit înapoi, dar inima a spus contrariul, a acceptat. Am aflat că și-a îndeplinit visul, că a reușit să intre la medicină chiar din prima și că în prezent este medic. M-am bucurat nespus de mult că a reușit să-și învingă fricile, să învețe să trăiască cu ele, că a reușit să ajungă acolo unde și-a propus. La auzitul acelor cuvinte, corpul mi-a luat-o înainte și m-am trezit o secundă mai târziu îmbrățișându-l. Mi-a răspuns cu același gest, iar tremuratul a reînceput să apară. Mă simțeam la fel ca acum 10 ani, îl simțeam aproape, dar în prezent era atât de departe. I-am spus și eu la rândul meu că am reușit să fac ceea ce mi-am propus de când eram mic copil. L-am văzut mândru de mine, îl simțeam și știam că este mândru de mine că am reușit să-mi deschid o sala de gimnastică, că am reușit să ajung acolo unde mi-am propus. Ne-am susținut reciproc întotdeuna, ca peste 10 ani să auzim că fiecare dintre noi a reușit, a fost un moment magic.
La un moment dat, privirea mi-a fugit spre gâtul lui. O clipă mai târziu descopăr o pată neagră pe după ureche. M-am uitat atent. Pata neagră era un număr, un tatuaj. Am rămas neclintită, 138 era scris pe pielea lui moale și strălucitoare. Dorința de a-i mângâia acel număr era din ce în ce mai puternică.
Bună, sunt Anastasia, am 26 de ani, stau sub cerul înstelat din Zanzibar alături de soțul meu și de îngerul pe care îl port în burtică de nu mai puțin de 4 luni. Stăm și privim stelele ca la 16 ani, doar că de data asta puțin diferit. Mângâierile lui suave îmi alinau trupul, iar sărutările pe care mi le oferea mă duceau într-un basm. Am decis să-l iert, să-mi dau frâu liber sentimentelor pe care le purtăm, sentimente care niciodată nu dispăruseră. Privirea noastră era ațintită către cer, unde nu exista nicio fărâmă de întuneric, cerul era alb din cauza stelelor care-l luminau, stele care ne poartă amintirile. O stea roșie ne-a atras atenția, apărea doar o dată la 100 de ani în cel mai special moment, iar de atunci Steaua Roșie a devenit cea mai importantă amintire. Am asociat-o cu teoria firului roșu care spune așa ,,CÂND DOUĂ SUFLETE SUNT FĂCUTE SĂ FIE ÎMPREUNĂ, DUMNEZEU LE LEAGĂ CU UN FIR, NU CONTEAZĂ CÂND ȘI UNDE, FIRUL SE POATE ÎNTINDE, ÎNCÂLCI, DAR NICIODATĂ NU O SĂ SE RUPĂ ȘI ÎNTR-UN FINAL SE VOR GĂSI “.
Bună, suntem Anastasia și Alexandru, avem 27 și 29 de ani și a venit momentul mult așteptat. Minunea noastră a apărut pe lume. Francesca Annemarie a apărut în viețile noastre ca o nouă stea pe cer.
Bună, suntem Anastasia și Alexandru, avem 67 și 69 de ani și putem spune că suntem cei mai fericiți oameni! Împreună cu soțul meu am devenit pentru a doua oară bunici.
Viața mi-a oferit de toate, soare, ploi, curcubee, ploi însorite, dar cel mai important răbdare și iubire.
,,De mai bine de 2 ani ne-am regăsit mereu, următoarea dată va fi pentru totdeuna! Te iubesc!“ Ultima frază pe care i-am spus-o în trecut, în copilărie. Iar acum s-a întâmplat ca ultima suflare să fie unul în brațele celuilalt.
Text scris de Ana-Maria Florea.
