30 martie 2020, ora 12, data la care a intrat în vigoare Ordonanţa Militară nr. 4 legată de nenorocitul Covid-19. La cabinet nu avusesem decât patru consultaţii. În drum spre casă, pe străzile altădată animate era pustiu, aşa cum arată un oraş pe timp de război. Inerenta tristeţe din suflet mi-a fost atenuată de cerul perfect senin şi de o minune de magnolie de mari dimensiuni, cu flori de culoare mov. După ce am intrat în casă, l-am sunat pe bunul şi statornicul meu prieten bucureştean, nonagenarul dermatolog Mircea Bârsan, pe care l-am cunoscut în 1977, când eram medic secundar la Clinica „Şerban Vodă”.

S-a născut în Galaţi, în anul 1927, dar de ani buni mi-a confirmat că tinereţea nu ţi-o dă vârsta, ci starea de spirit. Are o memorie fabuloasă şi ţine minte perfect tot ce a trăit începând de pe la 4-5 ani, nu există un domeniu în care să nu fie tobă de informaţii, este generos şi empatic cu toată lumea, a iubit viaţa, femeia, vinurile bune şi călătoriile razna prin ţară şi pe continente. Pentru că la începutul anului nu prea i-a dat pace o viroză respiratorie, l-am întrebat cum se simte şi cum percepe restricţiile impuse pe fondul pandemiei ce s-a extins pe toată planeta. Timp de aproape o oră mi-a spus o mulţime de poveşti. Pentru că merită să le ştie şi cei mai tineri, iată redate câteva dintre ele…

„Dragă, este mai rău decât pe vreme de război. În iunie 1944, familia mea s-a mutat din Galaţi în refugiu la nişte rude care locuiau în comuna Sineşti, la 30 km de Bucureşti. Tineri şi neliniştiţi, eu şi fratele meu, care era deja student medicinist, plecam cel puţin o dată pe săptămână cu bicicletele la Bucureşti. Primeam bani de la tata şi de la un bunic foarte înstărit. Hai să-ţi spun câteva locuri unde mergeam: pe Lipscani, la Teatrul de Revistă „Gioconda”, la Cafeneaua-restaurant „Capşa”, unde greu găseam o masă, la orice oră din zi, la Hipodromul de trap de la Băneasa şi la cel de galop, pe locul unde a fost, după război, Casa Scânteii. Şi… nu chiar în ultimele ore de escapadă, la cuibul de nebunii de pe Brezoianu 20, unde erau nişte fete foarte iubăreţe, căci prostituţia era legiferată, nu clandestină ca astăzi. Dacă se dădeau alarme, nu plecam la drum. Americanii bombardau pe la ora 10 dimineaţa, iar englezii – pe la ora 11 noaptea, lansând întâi paraşute luminoase. Altfel, în Bucureşti viaţa continua ca în vremurile bune.”

Distribuie pe Facebook