Botezată Alzheimer și diagnosticată din ce în ce mai frecvent la nivel mondial, „Boala uitării” este ca un blestem ce transformă omul într-o legumă și o povară pentru cei alături de care a trăit o viață.
În ultimele două decenii am consultat adeseori asemenea nefericiți sau am auzit despre alții povești de-a dreptul incredibile despre felul cum se pot comporta oameni care, până mai ieri, erau cu mintea întreagă.
Cunoscând multă lume și consultând, anual, mii de bolnavi care-mi trec pragul cabinetului cred că nu greșesc afirmând că, la acest moment, sunt puține familii în care să nu existe cineva afectat de această suferință înspăimântătoare.
Pentru mine, ca medic și scriitor, este o plăcere ca, ori de câte ori se ivește ocazia, să stau la taifas cu oameni care, nu peste mult timp, vor împlini 100 de ani de viață. De la un asemenea senior ce are o minte brici, iar nimic din felul în care vorbește și din felul în care este îmbrăcat nu-i trădează vârsta, am aflat lucruri pilduitoare.
„Cum de mă țin așa de bine? Nu am niciun secret. Să știți că foarte mult contează cât ți-au trăit bunicii și părinții. Toți ai mei au fost longevivi, sărind de 90 de ani. Au fost ponderați în toate, iar după ce s-au pensionat nu s-au mai atins de carne, consumând doar legume și fructe.
Eu am fost om de birou, fiind economist. Când m-am angajat, în Pitești trăiau mulți evrei care, fiind deștepți și abili cam în toate domeniile, erau directori. Aveam 24 de ani când m-am angajat. N-am uitat niciodată ce sfaturi mi-a dat un evreu cu care eram prieten. În primul rând, să țin cu statul cât am slujbă la el, că n-am altă variantă. Dar trebuie să nu dau în brânci, pentru că asta dăunează și la cap, și la inimă. Apoi, să las loc de bună ziua, să nu fiu țâfnos și căpos.
N-am fost fumător. Rar am băut câte un spriț și o cafea. N-am făcut nicio operație și n-am avut vreo boală care să mă pună la pat.
Am iubit mersul pe jos sau cu bicicleta. Fac, zilnic, puțină gimnastică de dimineață.”
