O întâmplare nefericită m-a obligat să ajung (iar) la Spitalul Judeţean. Nu pentru un reportaj aşa cum s-a întâmplat de multe ori, nici ca pacient, ci în calitate de aparţinător. Prin urmare, am simţit pe pielea mea ce înseamnă să te confrunţi cu problemele dintr-o unitate medicală în transformare. Spun transformare fiindcă, pe de o parte, am văzut aparatură nouă pe care în urmă cu câţiva ani aş fi apreciat-o drept un… OZN.
Sincer, prin 2016 nu-mi imaginam că se mai poate face mare lucru din acest spital, dar iată că efortul susţinut al CJ Argeş (unde preşedinte este, până la urmă, un medic de meserie) a dat roade. Angajaţii, fie ei doctori, asistenţi sau infirmieri, au un grad ridicat de încredere când butonează la aparate sau plimbă o targă nouă, chit că pacientul de pe targă e în stare critică şi arată ca o placă de rigips cumpărată de la „Dedeman”. Cu tehnica modernă, cu doctori noi şi pricepuţi, îl poţi trezi din morţi ca pe Lazăr…
Scurt şi deloc la obiect
Pe de altă parte, ca să revin la idee, vechile metehne sunt la locul lor, aproape intacte. Mă refer în mod special la acei angajaţi pe care îi doare gura când îi întrebi ceva şi se enervează foarte uşor când li se pare că întrebarea nu-şi are rostul. Păi, cum adică, nu ştiţi că nu aveţi voie cu noi în lift?, se miră ei.
Apropo de lift, am vrut să preiau pacientul la externare dintr-o secţie aflată la ultimele etaje ale spitalului. Mi s-a spus că nu am voie să-l însoţesc în acel lift, să o iau pe scări sau să folosesc ascensorul dedicat vizitatorilor. M-am conformat, nu înainte de a întreba de unde pot prelua pacientul. Mi s-a răspuns sec: de la etajul 1. Şi uşile liftului s-au închis, iar eu am luat-o în viteză pe scări, bănuind că răspunsul ăsta îmi va da mari bătăi de cap.
Ajuns la etajul unu, ia pacientul de unde nu-i! O fi fost scos afară şi trimis acasă, o fi la internări, la alte investigaţii, cine ştie? M-am învârtit pe tot palierul fără succes, am discutat chiar şi cu paznicul de la ieşire care mi-a zis că nu a văzut pe nimeni recent; până la urmă am mers la biroul de informare de unde s-a trecut la verificări.
Greu şi la „informaţii”
Ca la poliţie, în urma verificărilor, s-a constatat că pacientul… nu există. Cum aşa? Simplu. Am făcut greşeala să dau numele ca în buletin, adică Ana scris cu doi de „n”: Anna. Iar când am mers să întreb, deşi am subliniat „Anna”, cei de la birou mi-au spus că nu s-a înţeles şi că au căutat, simplu, „Ana”. Spuneţi domnule clar: cu doi de „n”! Uite aşa, am găsit-o, era la urgenţe minore.
Şi aşa mi-a venit să-i caut pe asistenţi sau infirmerii de pe secţie să-i întreb dacă le-au expirat minutele la convorbiri faţă în faţă şi plătesc cost suplimentar dacă fac o simplă precizare: „etajul 1, urgenţe minore”.
Aflu de la nişte fetişcane tinere care au venit în practică de la o postliceală că infirmierii sunt cei mai… alergaţi şi să nu mă supăr prea tare pe ei. Cică asistenţii sunt atât de dependenţi de cafea, încât nu se despart de pahar decât în cazuri de maximă urgenţă. Pacienţii se vaită prin saloane cu orele până primesc un calmant, iar asistentele stau cu picioarele pe masă şi vorbesc de-ale lor. Când e ceva, pasează din sarcini infirmierilor, iar dacă un tânăr în practică vine să întrebe una-alta, e neglijat total.
„Nici nu vor să ne înveţe ceva. Au impresia că venim din urmă şi le luăm locul. După două luni de practică, tot ce am făcut a fost să iau temperatura cu termometrul – atât” – ne-a mărturisit o tânără.
Şi tot ea ne-a mai spus că sunt încă multe probleme nerezolvate la Judeţean. Printre acestea, faptul că sunt puţini infirmieri. Cică la Chirurgie II există unul singur la vreo 40 de bolnavi. Păi atunci, nu e de mirare că sunt scumpi la vorbă… Dar parcă şi aşa e prea de tot.
