Să ne ferească Dumnezeu să ajungem la spital! Da, aşa avem noi, românii, o vorbă. Să n-ai parte de avocat, de medic şi de popă. De avocat şi de popă avem, e drept, ceva mai rar, dar de medic şi de spital, avem tot mai des în lumea asta bolnavă în care trăim. O lume dominată de stres, ură, violenţă, de impostori şi incompetenţi ajunşi şefi. Şi, de ce să n-o spunem, de o presă disperată după scandal. Parcă toată viaţa noastră se îndreaptă vertiginos spre catastrofă.
Nu ştiu dacă doar pe mine mă îmbolnăveşte ideea că, dacă nu azi, atunci mâine ori poimâine, o să am nevoie de spital. Boala, bătrâneţea, ca şi moartea, te pândesc la tot pasul. Ca să nu mai vorbesc de accidente, şi ele cu duiumul. Cu câteva zile în urmă, un coleg de breaslă, la cei 88 de ani, ajunge la Urgenţă. Mă sună disperat un prieten, să fac ceva. Ce pot eu să fac, chiar dacă sunt jurnalist? Sun şi eu la telefon un medic. La rându-i, face şi el ce poate, adică urgentează cât e posibil omeneşte procedurile. Este medic cu experienţă, îşi alertează colegii din „Urgenţă”, pacientul este consultat, i se fac analizele cât se poate de repede şi i se pune diagnosticul corect. Anemie severă. Este fireşte internat. Unde? Până una alta, în salonul de „urgenţe”. Cum arată acesta? Ne spune după ce scapă din spital: insalubru şi infect, cu o curăţenie îndoielnică, ataşat la un weceu în care nu curge apa şi miroase de te trăsneşte. Suportă şi el ca şi ceilalţi pacienţi, că n-are încotro. Trebuie să rămână sub supraveghere medicală. Şi rămâne, rugându-se de rude, de prieteni să facă ce-or şti ei, numai să-l scoată din spital. Că se sufocă de mirosul de urină, de muştele şi păianjenii care-l podidesc, de microbii care-l vânează la fiecare pas.
Da, cam ăsta-i spitalul de azi, cu „urgenţele” lui. Că-i judeţean, că-i municipal, la Curtea de Argeş ori Câmpulung, Topoloveni, Călineşti, Costeşti. Că-i de adulţi ori de copii, că-i ortopedie, chirurgie, maternitate ori oncologie. Dacă ajungi aici, laşi la intrare orice speranţă, de parcă-i Infernul lui Dante.
Sigur, nu peste tot se întâmplă aşa, fiindcă nu chiar toţi medicii buni au plecat afară, nu toţi managerii se trezesc, după ce-au câştigat concursul, precum căpitanul de corabie care n-are cârmă, iar valurile sunt tot mai mari. Dar vedem bine că, de ani buni, sistemul de sănătate nu se înzdrăveneşte. Dimpotrivă, se îmbolnăveşte tot mai rău. Cu spitale care intră în colaps, cu altele ai căror pereţi şi tavane se prăbuşesc peste bolnavi, cu paturi care şchioapătă, cu uşi şi ferestre prin care fluieră vântul şi ploaia, cu o încălzire care te… lasă rece, dacă n-aduci lemne de acasă, cu toalete ce sunt veritabile focare de infecţie, cu seringi şi pansamente nesterilizate, cu o birocraţie care îţi vine de hac mai abitir decât microbii. Cât priveşte microbii – era să scriu corbii! – inamicii numărul unu ai sănătăţii noastre, aceştia se plimbă în voie mai peste tot, de la toaletă la bucătărie, din coridoare în saloane, iar uneori se strecoară chiar în blocul operator. Infecţiile intraspitaliceşti au devenit o teroare pentru pacienţi.
Nu ştiu de ce îngăduim un sistem sanitar atât de infect. Un sistem cu dublă subordonare – minister şi judeţ – gândit probabil astfel încât să nu răspundă nimeni de bătaia de joc cu care suntem trataţi. Sau s-o facă precum Pilat din Pont! Nu mita oferită uneori medicilor este beleaua cea mare a sistemului, cum se încearcă de multe ori să se ascundă sub preş gravele racile ale monstrului ăstuia, în jurul căruia adastă hienele la pradă (firmele de pompe funebre au înconjurat Spitalul Judeţean), nici pregătirea personalului sanitar, nici măcar managementul, cât incompetenţa şi nepăsarea celor ce alcătuiesc nucleul politic al celor puşi să decidă asupra sănătăţii noastre.
Dacă ajungi să faci o operaţie la spital, de regulă, cu câţi medici buni au mai rămas la noi, te bucuri că operaţia reuşeşte, dar invariabil şi prieteneşte eşti sfătuit să mergi acasă cât mai repede. Că în spital rişti să te infectezi, cum a fost avertizat deunăzi un alt coleg al meu. Altfel socotind, vii la spital cu o boală şi te paşte riscul să pleci cu trei. Statistica înregistrează anul acesta nu mai puţin de 13.000 de români cu infecţii intraspitaliceşti. La Argeş ne-am confruntat cu atâtea cazuri că nu merită să le mai reluăm aici. Pacientul este ultimul om de care să aibă grijă sistemul. Mai degrabă, ca să ia ochii electoratului, poartă de grijă, aparent, noilor clădiri de spital. Lăsate şi ele apoi în părăsire, dacă s-a schimbat puterea. Că, de, spitalul sau şcoala sau grădiniţa erau începute de ăilalţi! Nici măcar legea malpraxisului nu-l apără cine ştie ce pe pacient, ea fiind astfel concepută încât să nu fie păgubit sistemul. Nici trenul de Bucureşti nu este soluţia, că nu ne este la îndemână şi este scump. Alegând un spital privat din capitală, plătim de două ori asistenţa medicală. O dată statului şi o dată privatului.
Ce putem noi face? Să continuăm să punem la zid cu şi mai multă vehemenţă nepăsarea, birocraţia şi mizeria care s-au cuibărit în spitale precum moliile în hainele vechi. Să nu-i mai iertăm, să nu-i mai tolerăm pe guvernanţii care doar vorbesc şi nu fac nimic, precum şi pe cei ce nu-şi fac datoria în serviciul public, fie că-i vorba de spital, de şcoală, de transporturi, de finanţe etc. Poate că, în loc să se ocupe de cafteală şi morţi, şi presa noastră ar fi mai eficientă dacă şi-ar propune să investigheze cât mai des „uzinele de sănătate”. Să scoată la iveală toată mizeria de aici, tot ce-i insalubru, infect, abject. Chipurile, guvernanţii noştri nu mai pot de grija noastră, ei tot investesc în sănătate, construiesc, renovează, modernizează spitale. Dar fără finalitatea dorită, care înseamnă să pot merge cu încredere într-un spital, unde să aflu medici buni, care beneficiază de tot ce trebuie pentru a-şi trata pacienţii. Care nu trebuie să vină de acasă cu medicamente, cu seringi, cu pansamente etc.
Să le fie clar politicienilor, o dată pentru totdeauna: nu atât de ziduri avem noi nevoie, cât de prestări de servicii medicale de calitate, dacă se poate, la standarde europene. Iată de ce le propun colegilor mei din mass-media – dar nu doar lor, ci şi prefectului, preşedintelui Consiliului Judeţean (cu atât mai mult cu cât dl Dan Manu este medic!), reprezentanţilor sindicatelor, societăţii civile etc – să punem zilnic sub lupa publică modul în care personalul sanitar şi administrativ din spitale îşi face profesional datoria. Care datorie înseamnă, dincolo de efectuarea actului medical propriu-zis, şi asigurarea curăţeniei, dezinfecţiei, sterilizării ş.a.m.d. Zilnic, control în spitale, că nimic nu-i mai preţios decât sănătatea, iar mulţi dintre noi aflăm acest mare adevăr după ce ne-am îmbolnăvit! Asta, ca să nu mai riscăm să ne internăm cu o boală şi să plecăm din spital cu trei!
P.S.: Era să uit! Cu atât mai mult îi invităm pe pacienţi să se alăture demersului nostru şi să ne scrie cum sunt trataţi odată ce au ajuns pe un pat de spital. Nouă sau colegilor noştri din presa scrisă, radio ori televiziune. Că pe facebook n-avem garanţia că se respectă şi adevărul. Noi putem verifica chestiunile reclamate. Şi nu uitaţi să faceţi fotografii, care sunt cea mai bună probă.
Un Comentariu
Pacient
Un psiholog spunea aseara la tv ca ” suntem bolnavi cu totii”.Din punctul meu de vedere avea dreptate.Romania ,luata pe sisteme ,este o tara bolnava. Cel mai grav este sistemul de sanatate, un sistem ajuns in metastaza, un sistem care supravietuieste cu morfina.Cat de bolnav este sistemul de sanatate ne arata firmele de pompe funebre din jurul spitalelor. Spitale am zis ? Nu, niste grajduri, niste stani fara caini in care intra cine vrea ,unde vrea si cand vrea.Nu trebuie sa te urci in tren sa vezi la Bucuresti spital privat.Ai spital privat la Pitesti, langa Expo-Parc.Intrand intr-un asemenea spital traiesti cu impresia ca ai parasit Romania. Incepi sa te recunosti ca om intre oameni. Te simti coplesit de modul in care esti primit si te uiti nedumerit in jurul tau ,pentru ca ai impresia ca nu se vorbeste cu tine.Interferenta dintre felul cum arata spitalul si comportamentul personalului,si cand zic personal ma refer la absolut tot ce misca in acel spital, te fac sa-i privesti ca pe o floare de cactus ce infloreste o data la 50 de ani. Dar trebuie sa fii foarte atent, pentru ca floarea aceea moare repede!Oameni stiu ca sanatatea este cel mai de pret lucru si fac sacrificii enorme ca sa evite spitalele judetene, municipale si de care or mai fi ele.Spitalele private iti alunga nu numai suferinta, ci si umilinta. Umilinta in spitale incepe de la poarta, continua cu infirmiere si liftiere si culmineaza cu asistente si doctori.NIci doctorul de familie nu-ti este un apropiat,nu ai nici mijloace de informare sa stii si tu ce drepturi ai,de ce platesti asigurari de sanatate.Nu am putut niciodata sa aflu cine trebuie sa-ti elibereze macar o reteta compensata, de ce dupa unele reduceri la retete platesti,culmea, mai mult si cate si mai cate .Nici macar dvs. jurnalistii nu puteti veni cu detalii.Sunt foarte multe de spus ,dar ma opresc aici pentru ca nu exista leac, si vreau totusi sa mai ramana doctori si in tara asta.