La 80 de ani, bătuți pe muchie la 6 iunie, cu mâna ștreașină la ochi scrutând zarea, poate că și pentru ÎPS Calinic Argeșeanul a venit vremea întoarcerii spre sine. Pentru om, pentru monah, ierarh, cărturar și „arhiCărturar”, cum îl „vede” acad. Gh. Păun, în editorialul din „Argeșul” (marți, 21 mai 2024).

Mai știi dacă nu cumva piciorul alunecă într-o parte, ca să deie răgaz inimii și minții, înzestrate fiecare cu inteligența lor, să cumpănească toate câte Arhiepicopul le-a putut rostui și împlini cu voia Domnului, căruia i-a închinat toată viața, câtă a avut-o și câtă o mai are. Căci a ales, cum  mărturisește în cartea „Minunea de a fi” (opera integrală, 2019), „drumul care duce la preoție, gândul cel drag inimii sale, dar și inimii mele”. A ales și, de-a lungul vieții sale, multe și vrednice fapte a săvârșit, spre bucuria omului, a Bisericii și a Domnului, spre slava căruia s-a devotat cu toată generozitatea, cu toată ființa sa.

La mulți ani!    

ArhiCărturarul 

Pentru cititorul Argeşului, titlul ar trebui să identifice imediat mai-mult-decât-cărturarul la care mă refer, dar îl şi numesc, preluând o vorbă memorabilă: „Tu, Calinic, eşti ca un voievod medieval argeşean…” Este spusa Patriarhului Teoctist, reluată – şi deci validată – de Mihai Golescu în prefaţa sa, „Minuni mai mari ca omul nu-s”, la impresionantele volume Aş vrea să vă spun… (vol. I: Cu pana printre idei, vol. II: Când gândul îşi ridică pleoapa), apărute la Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, Curtea de Argeş, 2017. Aceste volume, semnate Calinic Arhiepiscopul (în ultima vreme semnează sistematic Calinic Argeşeanul), adună laolaltă mai multe dintre cărţile anterioare ale Înaltului, cum i se spune „la persoana a treia”, şi îmi dau bune argumente pentru constatarea pe care am făcut-o de multe ori şi o dezvălui aici. Curtea de Argeş nu poate deloc concura cu cele două oraşe vecine de pe paralela de 45 de grade, Câmpulung Muscel şi Râmnicu Vâlcea, dacă vine vorba să-şi compare listele cu oameni de cultură născuţi sau trăitori acolo, iar „explicaţia” e simplă: n-a avut boieri, care să atragă oamenii de cultură (cei mai apropiaţi sunt Baloteştii pe Topolog, Bucşăneştii la Corbeni, Negulicii la Domneşti) şi n-a avut boieri pentru că pământurile, puţine de altfel, erau stăpânite la începuturi de Basarabi, mai apoi de către Mănăstirea Argeşului. Da, dar tocmai de aici vine marea compensaţie (culturală): voievozii au zidit, catedrale-minune au zidit, Biserica Domnească la un capăt de drum (pe hartă şi în timp), Mănăstirea Argeşului la celălalt capăt. Ambele, ’nalte cum nu sunt alte – motivând balada meşterului valah cu nume de fântână (N. Labiş), unul dintre cele patru mituri esenţiale ale folclorului românesc, cel al jertfei pentru creaţie (G. Călinescu). Efigiile însele ale Basarabilor dintâi – am gândul la Negru Vodă, ca şi a celui de la început de secol XVI – Sfântul Voievod Neagoe, sunt ele însele legendare, cel de pe urmă adăugând zidirii sale şi cea dintâi mare carte a culturii române (C. Noica), celebrele Învăţături către fiul său, Teodosie. Şi aşa, Argeşul de sus, România de la Argeş (N. Iorga), a impus o alternativă la vorba care spunea că există oameni care sfinţesc locul, devenind un loc care sfinţeşte oamenii. Prin urmare, un loc norocos.

Un semn al acestui noroc este stabilirea aici, menită, fără îndoială, pre-scrisă în Cartea de Sus, a Înaltului. După ce a baleiat harta României, parcă verificându-i trăinicia, parcă iniţiatic, din munţii Neamţului la Sibiu, apoi la Cernica şi Căldăruşani, la Sinaia, Tioltiur, Râmnicu Vâlcea şi Teleorman, cu popasuri şi prin românitatea dimprejurul graniţelor, a ţinut traista deschisă spre stelele basarabe până nu a mai avut alegere şi a devenit Argeşeanul. Mai argeşean decât un localnic născut, nu venit. Parcă e aici dintotdeauna, de nu-mi mai pot imagina locul/locurile fără el. Pentru că a lăsat urme la tot pasul. A zidit, rezidit, repictat, readus la viaţă biserici şi mănăstiri, a înfiinţat şcoli teologice, reviste, edituri, simpozioane, concursuri (de icoane, filme, sportive, de încondeiat ouă…), muzee, biblioteci şi case scriitoriceşti, până şi cabinete medicale a înfiinţat – şi e prezent peste tot, de-ţi vine să-l bănuieşti că a primit de Undeva secretul teleportării.

Peste toate, scrie. Mult, cu har, incredibil de divers. Caligrafic, la propriu şi la figurat. S-a născut cu stea, peste deal de Humuleşti (se vede imediat!), cu o putere de muncă egală cu bucuria de a fi, cu charismă, cu o memorie şi cultură de-ţi face frică.

Nu cred să existe vreun înalt ierarh al Bisericii Noastre care să nu fi publicat un număr de cărţi „de specialitate”, istorie şi exegeză teologică, biografii, pastorale, articole cu o deschidere mai largă, moral-literare, tot ce se presupune a fi de datoria unui înalt ierarh – dar de data aceasta avem cărţi întregi dedicate unor subiecte delicate-subtile, ample-dificile, de dincolo de „fişa postului”, cum ar fi Iorga, Cioran, Brâncuşi, Ştefan cel Mare, alimentaţia sănătoasă, Marea Unire, istoria Catedralei Argeşului şi, peste toate, Martin Opitz, „poetul german îndrăgostit de români”. Asta, la nivel de volume. La nivel de articole, bucuria lecturii îl poartă, cu pana printre idei, pe unde nici vântul şi nici gândul nu ne duce cu închipuirea. Nu încerc o listă de subiecte, răsfoiţi măcar cele două volume amintite la început – şi mai sunt şi altele. Mereu inspirat, lucid, profund şi neaşteptat, cu potrivite citate scripturistice, moralizator cu măsură, sfătos, aforistic adesea, cu stil şi eleganţă, de un românism evident-solid-ponderat, cu talent de cercetător şi dragoste de limba română, de Eminescu, de tradiţie, de istorie, mereu egal cu sine, recognoscibil dintr-un fragment, ca un fractal, ca o hologramă.

Calinic Argeşeanul, acelaşi de la apoftegme până la întregul raft de bibliotecă pe care şi-a încrustat numele.

Cu umor atunci când e cazul (ca în amintirile din copilărie), dar umorul din scris e mult surclasat de cel din viaţa reală. Aduc vorba, pentru că, privindu-l/ascultându-l, mă duce adesea gândul la albatrosul lui Baudelaire şi parcă-i văd aripile strânse-constrânse sub reverendă şi mă întreb ce ar fi fost să fie dacă nu era chemat de mic spre cele monahale, spre reverendă… Imaginează-şi oricine-l cunoaşte ce îşi poate imagina, în cele din urmă tot ceea ce i-a scris Patriarhul sub portret ar fi ajuns: Voievod al Argeşului! Spre norocul Argeşului, al locului unde s-a născut un singur scriitor, „bizarul” Urmuz, care a purtat toată viaţa, după nume, moştenirea „cratimă Buzău”, loc însă însemnat de acum cu monograma CA, care se poate citi şi AC, de la ArhiCărturar. Doamne-ajută şi însoţeşte, ca şi până acum, de acum şi până la şentenar!…

                                                                              Acad. Gh. PĂUN

Cel mai important templu este omul

Pe ÎPS Calinic l-am cunoscut la Vâlcea, cred că prin anul 1984, după moartea episcopului de la Râmnic, Iosif. Pe atunci mă duceam în audiență și l-am întâlnit acolo, în biroul episcopului Gherasim. M-a cucerit din prima secundă. Era un tânăr înalt, superb, frumos, drept ca un brad.

A fost arhiereu vicar la Vâlcea, unde a făcut multe lucruri extraordinare. Și după ce s-a reînființat Episcopia Argeșului, cu sediul la Curtea de Argeș, dânsul și-a început activitatea din plin.

ÎPS Calinic m-a impresionat prin faptul că ne dădea nouă, preoților tineri, un fel de libertate pe care nu o avuseserăm înainte. Adică, pentru prima oară am simțit că pot fi, ca preot, liber în ceea ceea ce spun, în ceea ce fac.

Totdeauna, lângă dânsul am simțit că cineva ne apără înaintea lui Dumnezeu, că cineva face rugăciuni pentru noi. Că asta înseamnă episcop: cel care supraveghează de sus totul – vede tot, cuprinde tot. Adică un supraveghetor activ, nu pasiv. 

Am realizat că este o personalitate multiplă. Nu cred că există un domeniu de activitate în care dânsul să nu se priceapă. Asta, grație unui dar special pe care Dumnezeu i l-a dat; are o inteligență nativă peste măsură. A mai primit încă un dar: darul discernământului, de a alege între bine și rău, între oameni buni și oameni răi, între fapte bune și fapte rele, între oportunități pozitive și altele negative.

Cu o cultură clasică solidă, ÎPS Calinic are o foame și o sete de a se cultiva, de a citi totul. Ca om este un paradox pentru că nu este o ființă liniară. Este simultan și sever, și îngăduitor.

Este omul pentru care niciun om nu-i este indiferent. Cu ochii mari, inteligenți și plini de lumină scrutează tot. În fața dânsului trebuie să fii foarte atent la orice gest pe care-l faci și la orice cuvânt pe care-l rostești.

Este omul care întotdeauna a dorit să cunoască tineri de valoare, să-i descopere și să-i ridice. A făcut tot ce i-a stat în putință ca să-i ajute să se înalțe adică să-i ajute, să-i certe și să-i ierte. Fără ranchiună, fără mânie, fără invidie, ci ca un adevărat părinte care, într-adevăr, împlinește porunca lui Dumnezeu: să ne iubim unii pe alții.

Toată viața, dânsul a construit. A fost iubit de Dumnezeu. De când ne-am cunoscut, dânsul m-a testat, dar fără să-i spun și eu l-am testat pe dânsul. Este, pentru mine, un model imposibil de atins pentru că este multilateral. Adică dânsul are foarte multe atribute, foarte multe calități. Eu cred că a dus o muncă de Sisif toată viața dânsului. A înțeles ce înseamnă să construiești, să zidești. A investit dragoste în a construi biserici și alte lăcașuri de folosință pentru oameni, pentru preoți și a ajutat.

ÎPS Calinic a construit oameni. Am înțeles acum, în ultimul timp, că pentru dânsul cel mai important templu și singurul este omul. Omul care e creat după chipul lui Dumnezeu. Și, oricât de mare ar fi o catedrală, niciodată nu se poate compara cu tempul Duhului Sfânt care este omul.   

A investit în oameni, în iubire, în purtare de grijă, în călăuzire, în conducere. Nimeni nu poate să conducă pe altcineva dacă nu se poate conduce pe el însuși. Dă dovadă de un echilibru cum nu am mai văzut. 

ÎPS Calinic este un cărturar autentic. Tot ceea ce a scris este bine fundamentat, cu argumente solide, cu biografie clasică care acoperă toate ideile pe care dânsul le-a lăsat în cărți. Asta pentru a înțeles că omul poate fi format și perfecționat prin cultură. 

A fost și este facinat de marile personalități ale lumii, în general, dar, mai ales, de personalități naționale. Prețuiește neamul românesc. Are această fascinație față de geniul neamului nostru. A scris despre Cioran, despre Eminescu, despre marii noștri cărturari. A scris despre Brâncuși, despre Petre Țuțea.

ÎPS Calinic este un gânditor teolog creștin existențialist, în sensul că problematizează ca să ajungă la esență. Este spontan, creativ, interogativ. În ciuda atâtor calități, a rămas întotdeauna un om modest.

ÎPS Calinic este o personalitate rotundă a bisericii și Îi mulțumim lui Dumnezeu că ni l-a dat nouă, argeșenilor.

Pr. prof. univ. dr. Ion POPESCU

 O tinerețe ca a vulturului

Fascinația pentru cele ce sunt, pentru cele ce ne înveselesc, pentru cele ce ni se descoperă sau pentru cele ce se acoperă în Taina Veșniciei se revarsă din tărâmul acelei iubiri dumnezeiești care sfărâmă hotarele veacului până la noi și dincolo de noi.

Râvna cunoașterii stăruie în tămăduitoarea durere care ține deschisă cartea filelor scrise. Slovele deapănă mărunt cugete omenești și dumnezeiești. Bucuria sfatului, priceperea gândului, curgerea lină, molcomă, alteori tumultoasă a iscodirii scoate din vistieria sufletului vechi și noi, așternându-le în țesătura Cuvântului. Privirea spre cele înalte, ori grija pentru cele mai neînsemnate răscoliri purtătoare de sens, articularea proporțiilor artei facerii și prefacerii lumii, calibrarea liniilor care dau contur vastității necuprinsului ceresc, îngenunchează firave înaintea uimirii ce stăpânește hotarele inimii.

Când înțelegi că bolta înstelată a surâsului senin al Cerului poate să lumineze mai pe de laturi de „găzdușagul lui Dumnezeu”, dincoace spre lume, și vrei să spui tot ceea ce auzi și tot ceea ce vezi, acest îndemn cere timp și pricepere. Am cunoscut acest cuvânt, „găzdușag”, în vorbirea Înaltului Ierarh de la Argeș și Mușcel.  Mi-a părut că spune întreg un adevăr care, altminteri, ar cere prea multe ostenite cuvinte. În volbura fremătândă a vremurilor, Calinic – Arhiepiscopul României de la Argeș – desface împletitele cărări ale sufletului omenesc cu grația cărturarului păstrător al peceților scrisului, tâlcuitor de înțelepciune și vistier al înțelesurilor ascunse în delicata splendoare a frumuseților văzute și nevăzute.

Sub cuprinderea atent-știutoare, pana scrierilor Sale naște vii universuri de re-cunoaștere, înviorate lumi ale unor fericite lăcașuri de teologie, istorie, memorialistică și literatură inspirațională împodobite cu irizările rafinamentului, elocinței și pasiunii. Așternute firesc, cuvintele Sale deschid subtile simfonii ale unor soboare de gânduri pururea-curgătoare pe cerul înstelat al vederii lui Dumnezeu. Între Pleiade și Orion lucirile convertite în rațiuni așteaptă să-și primească acasă răspunsul aflării celor trecute și ale celor ce au să vină, veghind asupra nopții acestei lumi cu șoapta nemaiauzită a Învierii. Ascuns în vălul acestei lumini, Arhiereul Sfintelor Răstigniri de toată ziua își poartă grija către durerile Celui ce se ostenește pururea întru cele ascunse sau cele nevăzute. L-am auzit, înfiorat, întrebând: „Doamne, Tu nu obosești niciodată ?!”. Iar, după propria mărturisire, Dumnezeu l-a trimis la slova cea de la Isaia proorocul, spunându-i: „Nu ştii, sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veşnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea?[…] iar, cei ce nădăjduiesc întru Domnul își vor înnoi puterea  lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor împuțina vlaga; vor merge şi nu vor obosi”(Isaia 40:28; 31).

Îndrăgostit de frumusețea Cuvântului scris, Arhiereul – vesel și tânăr întru așteptările cele tocmite după năzuință, adânc, cugetător, sobru întru plinirea râvnei jertfitoare – chivernisește neobosita putere și bucurie în inspirația unor călătorii spirituale la care voiește a ne face părtași și prieteni.  În miez de noapte îi este vegherea stâlp de lumină, în viul zilei rarele clipe de tihnă se-așază peste răvașul de scris cu strălucirea alb-viorie a unui nor purtător de rouă. Înțelept, elegant, delicat poartă pașii cunoașterii pe urmele cele deslușite și cele nedeslușite ale unei înțelegeri cu care, încă, nu ne-am deprins îndeajuns.

Să descoperi în adâncul Cerurilor aceleași taine, precum cele ale propriei inimi, este un dar al vieții, minune nemaivăzută a arătării lucrătoarelor taine ale harului și strălucirii dumnezeiești în toate cele ce sunt. Și, dacă ar fi să căutăm numiri ale acestor soliri cu care Arhiereul de la Argeș ne-a obișnuit îndeobște, am pune acum, la 80 de ani, alături măsurile de bucurie, de răbdare, dăruire, stăruință, înțelegere, de sens și de echilibru, toate acestea – și cu mult mai multe decât acestea – adunate în buchetul anilor tinereții Sale cea de ieri, de azi și de mâine,  precum tinerețea vulturului care necontenit își înnoiește aripile sale cele întru putere. La mulți ani!

Preot Lucian GRIGORE