Anticipând, din motive organizatorice, ziua de 1 Decembrie, Consulatul Român din Milano a organizat zilele trecute, conform tradiţiei, un cadru festiv deosebit, pentru a sărbători Ziua Naţională a României. Grandiosul hotel-restaurant milanez „Melia”, gazda evenimentului, şi-a deschis larg porţile pentru cei peste 400 de invitaţi, cetăţeni români, italieni şi de alte naţionalităţi. Excelenţa Sa, domnul Gheorghe Miloşan, consul general, a enumerat evenimentele istorice premergătoare actului istoric de la 1 Decembrie 1918 şi importanţa acestuia pentru poporul român.
Le-a mulţumit participanţilor şi colaboratorilor Consulatului pentru simpatia exprimată faţă de România. Au luat cuvântul reprezentanţi ai administraţiei locale, care au învederat raportul de prietenie şi de colaborare cu diferite instituţii culturale româneşti din Lombardia, cu asociaţiile româneşti care au promovat imaginea ţării noastre în Peninsulă, cu scriitori şi cu artişti români, stabiliţi în Italia. Pentru mine, ca româncă, a fost o zi specială. O dată, pentru că am putut intona, cu emoţie, o bună parte din Imnul Naţional, alături de alţi compatrioţi ai mei, departe de ţară. Pe de altă parte, pentru că providenţa m-a determinat să-i spun „Adio!” unuia dintre cei mai sinceri prieteni cunoscuţi în Italia. Originar din Pakistan, acest băiat, Vicky, a început să îndrăgească România prin prisma amiciţiei sincere cu mulţi conaţionali ai noştri. Clandestin fiind de patru ani, mi-a promis că, dacă va reuşi să-şi facă documentele, va merge măcar o dată în România. Cu siguranţă este şi va rămâne un anonim pentru cititori: un personaj de 27 de ani, total diferit de noi, cu o cultură şi cu o religie aflate, poate, la polul opus alor noastre. Mi-am pus întrebarea cum ar fi omenirea, oare, dacă oamenii ar încerca să trăiască, pentru 40 de zile, nu împotriva religiilor, ci în afara lor…
Eu cred că simpatia necondiţionată pentru ţara noastră, o Românie necunoscută lui, a generat, în conştiinţa mea obosită de predici, o punte afectivă tocmai din contrastul culturilor noastre. I-am promis că, dacă el va merge în ţara mea, eu voi intra într-o moschee. Din păcate, doar eu mi-am respectat promisiunea: l-am salutat, pentru ultima dată, în locul său sacru. Un gând m-a străbătut printre lacrimi: nu cumva Vicky este… în faţa porţii casei mele din Argeş?
Delia DUMITRICĂ, Milano
