Nu cred că există vreo altă sărbătoare nereligioasă cu o atât de puternică încărcătură sufletească ca sărbătorirea Anului Nou! Mai mult decât atât, pe măsură ce trece timpul şi adăugăm ani vieţii, trăirile legate de noaptea dintre ani, un fel de tunel al Timpului, se înmulţesc, devin mai complexe, te copleşesc la un moment dat.
Se întâmplă ceva ce nu poate fi explicat foarte exact: simţi că, pe măsură ce te apropii de graniţa dintre ani, eşti pregătit cu toate simţurile să treci din timpul cel de toate zilele într-un timp sacru. Îl simţi, te-ai pregătit pentru el, îl aştepţi, ca timp nou, în casa sufletului tău. Ai avut o vorbă bună şi ţi-ai felicitat prietenii, colegii, vecinii. Ai cumpărat cadouri, la întrecere cu Moşul, care a lăsat – şi el – numai bucurii din traista lui. Ce înseamnă sacru şi profan? O spune mai bine decât toţi Mircea Eliade, în eseul bine cunoscut.
Am un coleg de facultate scriitor. De fapt, mai mulţi, dar unul dintre ei mi-a atras atenţia când mi-a urat „La mulţi ani frumoşi!” Aşa este! Bucuria vine nu neapărat din simplii ani adăugaţi vârstei, ci din anii frumoşi care fac vârsta împlinită cu adevărat de frumuseţe, iubire, fericire. O fericire pe care fiecare şi-o clădeşte, cum inspirat spunea cineva, între verbele „a avea” şi „a fi”.
Am mai scris aici despre fericire, un ţel pe care-l atingi din când în când sau niciodată, tocmai datorită pendulării între aceste două verbe. Nu este locul să dezvoltăm subiectul decât dacă ne-am întrebat – şi sigur ne-am întrebat: cum a fost 2017 pentru noi? Un an fericit sau nefericit? La urma urmei, are dreptate cel care a finalizat discuţia despre idealul cel mai scump al omului – fericirea: este fericit cel ce ştie că e fericit!
Aş scurta planul discuţiei şi aş spune că a fost un an zgomotos. Prea zgomotos chiar! Plin de rumori şi de umori, de conflicte de tot felul, de negări adevărate, dar şi absurde. Politica a fost – şi în 2017 – tăciunele care a scos fum, dar nu s-a aprins, să încingă focul menit să ne aducă acea căldură de care avem nevoie în toate căminele. Căldura unităţii, a solidarităţii, a prieteniei – de care am cam uitat! – acea căldură care să întreţină pacea socială şi nu zgomotul străzii care s-a convertit mai rar într-o voce coerentă. Mă ajută în diagnosticul social care trebuie pus stării naţiunii analista Alina Mungiu-Pippidi, profesor de studii ale democraţiei la Berlin, expert pentru Consiliul Europei: „Manifestanţii sunt de două feluri: cu agende politice şi sincer preocupaţi de soarta justiţiei. Primii sunt ceva mai informaţi, dar manipulează la greu, de asta vedem mulţi mercenari GOLD în fruntea luptei pentru justiţie, serviciile lor au fost achiziţionate de cine are interes politic, iar ceilalţi nu au nicio idee, deşi instinctul lor că unii trec legi în interes propriu e just (….) Începând cu decembrie 1989, manifestaţiile la noi, dat fiind că participanţii sunt neasociaţi, nu se cunosc între ei şi nici ce se întâmplă prea bine, sunt mereu infiltrate, deturnate, folosite. Lumea să se întrebe de ce nicio organizaţie cunoscută nu organizează ce e în Victoriei…” („Adevărul”, 2.I.2018).
Ce vreau de la 2018? Să fie, pur şi simplu, mai bun pentru România şi implicit pentru noi! Ca argeşean, aş adăuga: 1 – să înceapă construcţia Autostrăzii Piteşti-Sibiu, să nu mai fim duşi cu zăhărelul cu tot felul de fezabilităţi şi 2 – politicienii argeşeni să fie mai vigilenţi cu ideea transformării munţilor Făgăraş în Parc Naţional.
