ILIE NETCU
S-a stins din viaţă cel mai longeviv ziarist din redacţia fostului ziar judeţean „Secera şi ciocanul”, „Argeşul” de dinainte şi de azi.
ILIE NETCU şi-a desfăşurat activitatea aici încă de la înfiinţarea acestuia.
Născut la Lădeşti, într-o familie care a preţuit munca în agricultură, viitorul jurnalist şi-a fructificat experienţa şi s-a dedicat acestei activităţi, lucrând la secţia „Agrară”.
Competenţa sa în domeniu şi hărnicia sa proverbială l-au recomandat să coordoneze acest sector jurnalistic, fiind, până la ieşirea la pensie, şeful secţiei. În această calitate, a împărtăţit din experienţa sa multor colegi mai tineri.
Cunoscut şi apreciat de specialiştii de la Direcţia Agricolă Argeş, de specialiştii din unităţile agricole argeşene, a contribuit, cu mijloacele sale jurnalistice, la semnalarea multor aspecte ce ţineau de desfăşurarea normală a activităţii, de necesitatea modernizării acestui sector.
A încetat din viaţă la vârsta de 93 ani. Să-i fie ţărâna uşoară! Condoleanţe familiei îndoliate.
Au plecat încet şi cu discreţie
Dacă stau să mă uit în urmă, mai mulţi dintre bunii mei colegi de breaslă au trecut în lumea umbrelor. Au plecat încet şi cu discreţie din fereastra existenţei noastre şi lumea nu s-a cutremurat, chiar dacă unii dintre ei au trecut prin neînchipuite cazne, prin purgatorii de care toţi ne temem. Este adevărat, cu o moarte suntem fiecare datori, iar eu, unul, nu de veşnicia ei mă tem, cât de momentul în care o să vină, dacă n-o va face subit.
De la ginerele său, medicul şi poetul Craifăleanu, aveam veşti din când în când despre cum îşi poartă povara bătrâneţii Ilie Netcu. Acel Ilie Netcu pe care l-am prins şef de secţie agrară la ziarul „Secera şi ciocanul” şi pe care tot astfel l-am scos la pensie înainte de a fi venit vremurile revoluţionare şi de rostuiri stricătoare. De rostuiri comuniste vreau să zic.
O făcea cu demnitate, deşi uneori memoria şi membrele îl mai trădau, dar niciodată ardenta lui dorinţă de a face treabă, de a face indiferent ce: un articol, o grădină de zarzavat, o pâine la cuptor, o zdreanţă de supă. Era bun la mai tot ce înseamnă o treabă gospodărească, oltenească, fiindcă dacă-mi aduc eu bine aminte se trăgea dintr-o comună vâlceană de lângă Olt.
Era omul faptelor, al lucrului făcut nemţeşte. Dacă de la primul meu şef de secţie culturală, Ion Popescu, aveam să învăţ logică, mai mult decât jurnalistică, de la Ion Netcu, al doilea şef de secţie, agrară, unde fusesem exilat când ziarul a devenit săptămânal, am priceput bine cum se poate face, pe faţă şi pe dos, documentarea unui articol la semănatul şi prăşitul porumbului, la recoltarea rapiţei ori mulsul vacilor. Ca să nu mai vorbesc de „clasamentul laptelui” de care se amuzau postrevoluţionar mai tinerii mei colegi. Dar cărora laptele ăsta le-a priit.
Le-a priit mai ales „după”, fiindcă venise o vreme când lapte chiar nu se prea mai găsea pe piaţă, odată cu „destructurarea” ceapeurilor şi iaseurilor. Cu frenezie, ne-am apucat să demolăm într-o veselie, de la agricultură până la cultură, ca să nu mai vorbesc economie, de „fabrici şi uzine”. Dar am supravieţuit! Într-o lume cu patroni, cu profit însuşit de „băieţii deştepţi”!
Prin urmare, n-am cum să nu-i port o amintire frumoasă, acum la trecerea în lumea umbrelor, celui căruia, iată, m-a învăţat şi cum se rezistă 93 de ani, în două societăţi total opuse ca ideologie şi chiar ca adevăruri de viaţă. Parcă-l văd şi acum, deşi au trecut mai bine de 30 de ani, cum îşi freca mâinile mulţumit atunci când dădea peste un subiect bun, peste un titlu captivant.
Îmi amintesc, între altele, că nu i-a plăcut dintru început titlul meu „Un preşedinte de CAP aţipise la umbră”, dar şi l-a însuşit după ce redactorul-şef l-a perceput ca fiind pozitiv, deci să nu ne facem griji cu tovarăşii de la propagandă. Cu alte cuvinte îşi asumase răspunderea, aşa cum o făcea cu argumente imbatabile veteranul Ion Popescu, după ce-mi semna ca şef de secţie un articol. Oricine l-ar fi contestat, te susţinea până-n pânzele albe şi oponentul, deşi şef, se lăsa de cele mai multe ori păgubaş.
Dacă nu mă înşel eu, Ion Netcu este ultimul din garda veche care n-are a mai da seamă nimănui că a fost gazetar comunist. A mâncat o pâine mai mult amară decât dulce, tot umblând pe haturi cu imeseul lui Samson, gata să consemneze un fapt, să dea un sfat, deşi nu era inginer agronom, dar ştia mai multă agricultură decât academicienii regimului trecut. S-a dus şi el, Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească acolo sus în cer, în care credea, dar pe care nu-l mărturisea decât atunci când se afla între colegi de încredere. Să-i fie ţărâna uşoară şi odihna veşnică! (Mihai GOLESCU)
