Imediat după ce am terminat cu treburile dăscăleşti, am pornit la drum să vizitez munţii şi izvoarele. Căci izvoarele semnifică începutul vieţii noastre. Şi tot la izvoare se află şi sfârşitul ei. Există un obicei vechi chinezesc care se referă la bătrânii aflaţi în pragul morţii. Aceşti oameni nu mor până nu fac un drum la izvoarele din munţi. E un adevărat perelinaj pentru ei. Sigur, eu sper să mai trăiesc, dar mersul la izvoare are o semnificaţie aparte pentru mine. De limpezire a minţii şi de liniştire a sufletului. Dar sunt şi în căutarea unei atitudini care să mă ajute să fac faţă mai bine problemelor vieţii, să găsesc convingerea sau atitudinea care să mă determine să accept viaţa aşa cum e. Nu viaţa în general, ci propria soartă, iar pentru aceasta am nevoie de un astfel de drum. Voi pleca cu speranţa să obţin acea atitudine care să-mi permită să trăiesc, nu convenţional, aşa cum am trăit până acum, ci să-mi trăiesc viaţa în ceea ce are ea mai specific.

Am plecat la drum, aşadar, şi m-am lăsat în voia lui. Să hoinăresc precum nomazii, să mă rog în biserici, să orbecăi şi să-mi pipăi pe întuneric calea. Dacă aş fi cumva întrebat de cineva încotro merg, cu siguranţă aş răspunde că merg fără să ştiu unde mă voi opri. Dar de un singur lucru sunt convins: că sunt un argonaut în căutarea lânii de aur a vieţii pe acest pământ. Iar căutarea aceasta nu va fi în depărtări, ci printre cei care trăiesc, printre cei care formează comunitatea mea, pentru a-mi da seama cine sunt ei şi cine sunt eu cu adevărat. Şi, probabil, mersul la izvoare este izbăvitor pentru mine. Călătoria aceasta nu este una care să lege o plăcere de un peisaj. Nu sunt un comis-voiajor, ci un căutător al înţelesurilor ascunse ale vieţii. Dar, în acelaşi timp, un neadaptat la realităţile sociale actuale. Cunoaşterea oamenilor şi filosofia despre viaţă, aceste două simple şi nobile idealuri, au nevoie să se sprijine reciproc în încercarea de a înţelege în ce vremuri trăim.

 Am plecat la drum, aşadar, fără vreun ghid turistic, ci cu unul sufletesc. Cine îşi poate închipui mulţumirea mea în urma unei asemenea hotărâri?! În primul rând, pot veni în contact cu o realitate concretă – a satelor din munţi – pe care am să o observ şi să o cercetez personal şi în mod direct. Aşa cum au făcut în trecut studenţii lui Dimitrie Gusti. Un alt punct de vedere al mulţumirii mele îl constituie faptul că, mergând undeva, am să mă simt liber, netulburat de atâtea griji şi nevoi, care, oriunde m-am dus în viaţă până acum, m-au însoţit şi ele. De multe, de cele mai multe ori, mi-au risipit chiar şi cel mai strict necesar timp pentru liniştea mea sufletească.

Ei bine, aveam acum să mă simt pentru puţine ori în viaţa mea liber, iar puterea mea de pricepere şi muncă să o pot depune într-un singur scop, care, de fapt, oricând, oriunde şi oricât de puţin, şi-a avut prezenţa în sufletul şi în mintea mea, anume acela de a călători. Să fac din călătoria mea un fel de profesiune a drumeţului, care numai el poate să audă şi să vadă în jur ce poate fi auzit şi văzut. El îşi aude sunetul propriilor paşi, sunet scos la căderea ritmică a tălpilor pe asfalt sau în praful drumului. Şi, pe acolo pe unde voi trece, să fac inventarul vieţii noastre individuale şi sociale.

Un inventar sociologic, o sociometrie, din care să reiasă adevărul acestor timpuri atât de confuze şi de haotice. Sigur, un adevăr subiectiv.

Există, totuşi, o problemă, cea financiară. Eu nu pot călători ca mult învăţatul francez Montaigne, care acum aproape şase veacuri hoinărea numai de dragul inimii, mâncând pe la mânăstiri şi poposind pe la hanuri vestite unde se ospăta cu lipie caldă şi slănină, cu mărar şi căţei de usturoi. Eu, însă, sper să mă bucur de ospitalitatea românească, atât cât a mai rămas. Şi astfel, în drumul meu, mă voi apropia mai mult de înţelesurile pământeşti ale vieţii şi-mi voi da seama de moravurile timpurilor în care trăiesc. O drumeţie înconjurată de văi şi de sate, păduri schilodite de vreme şi de om, cu marginea metafizică de un alb ireal, ce formează nemiloasa barieră care trece dincolo de puterea de înţelegere a omului. Oameni şi locuri ce se derulează în faţa ochilor mei ca într-un film, cu neînchipuit de bogate culori şi forme, în continuă alternare. Oameni ce mor şi se nasc în valuri neîncetate, mai mult sau mai puţin aceiaşi, într-o monotonie de viaţă repetată la nesfârşit. O drumeţie care nu e o anchetă, ci un document sufletesc.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio