Nu, n-am obosit să scriu. Nici nu sunt patetic, doar fiindcă, iată, la început de vară, simt nevoia să mi-l reamintesc – și să vi-l reamintesc – pe dragul interpret de muzică populară Tică Sorescu. Cu 13 ani în urmă, când plecase în Împărăția Cerului, îi dedicasem niște rânduri de suflet. A fost un idol. În cinstea omului, dar și a emeritului rapsod – imperial în ambele ipostaze – merită cred să reiau acum articolul publicat pe 7 iulie 2008. Mi-a fost mult prea aproape ca să nu-l simt și acum la fel, chiar dacă s-a mutat într-o altă lume. Cât de acut, sincer vorbind, resimt – și după 13 ani – dispariția ”feciorului de argeșean” care a fost. Și care, prin cântecele sale superbe, continuă să fie!
Reîntors de la slujba religioasă, nici n-am intrat bine pe poartă, că redactorul șef mă sună să-mi spună că Tică Sorescu nu mai este. Și-a luat cu el zestrea de cântece și a plecat să-i cânte lui Dumnezeu. Cum a cântat vreme de mai bine de o jumătate de secol argeșenilor, românilor, lumii întregi. Nu știu să fi fost un rapsod, un solist, un interpret de muzică populară, un întemeietor de ansambluri folclorice care să iubească atât de mult locul unde s-a născut, plaiul argeșean, cum a fost Tică Sorescu. Să iubească plaiul argeșean și zestrea sa de suflet – cântecul popular. L-a deprins de la bunii și străbunii lui din Dobrogostea, de la vestiții rapsozi ai Argeșului și Muscelului, ale căror repertorii le-a studiat ca instructor și metodist al unei instituții menite să promoveze creația populară, tradițiile, obiceiurile, cântecul și jocul, ethosul românesc.
Cu această zestre de suflet a pornit să-și facă o carieră și să-și indeplinească un destin, reușind să cucerească nu doar inimile argeșenilor, ci pe ale tuturor celor cărora le-a cântat, în capitala Argeșului, a țării, peste fruntariile României. Cu vreo 30 de ani în urmă, îmi amintesc – ba chiar am și scris – Tică Sorescu putea fi întâlnit pretutindeni: dimineața la Casa Sindicatelor din Pitești, unde pregătea un ansamblu artistic, la prânz într-o emisiune la radio, iar seara – la spectacol. Peste tot își flutura ca pe un steag mândria de a fi „fecior de argeșean”, dându-i glas tunător și cald totodată, care vibra autentic. Semn al unui talent ce nu se va dezice, dovadă fiind prestigioasa activitate, desfășurată nu doar ca solist, ci și ctitor de ansambluri folclorice, care s-au numit – cum altfel? – ”Plaiuri argeșene”, ”Trivale”, ”Sub cetina bradului”. A făcut parte din generația de aur a cântăreților Emil Gavriș și Ion Luican, era conștient că are misiunea să ducă mai departe zestrea prețioasă moștenită, zestre pe care, dublată de propriile amintiri, a rostuit-o între coperte de carte: ”Cântecele mele, salbă de mărgele”, ”Cânt de dragul țării mele” ș.a. Truda sa, pasiunea sa, osârdia sa au fost răsplătite cu numeroase premii la concursurile artistice, în țară și peste hotare, paginile ziarului nostru fiind mărturie în timp a simpatiei de care s-a bucurat Tică Sorescu la Chișinău și pe Valea Loarei, în Germania ori în Olanda, mai peste tot pe unde a fost ambasadorul folclorului nostru.
Un om brav, un om mândru, un înzestrat rapsod nu mai este. Mi-l amintesc deschizând ușa redacției, cu desaga în care purta o carte cu numele său și o sticlă de țuică de Dobrogostea – adică din satul cu oameni buni – îndemnându-ne să cinstim oaspetele, să luăm o gură, să ascultăm cântecul ”Sunt fecior de argeșean”, că poate mâine cine știe… Iată a venit și acel mâine, când ”feciorul de argeșean” se aude doar de pe banda magnetică, pentru a-l conduce pe Tică Sorescu pe ultimul drum. Nu-i ultimul! De acum încolo, la începutul fiecărei veri, ne vom reculege, an de an, în memoria celui care a iubit ca nimeni altul cântecul, pământul natal, țara, ascultând înfiorați ”Sunt fecior de argeșean”. Sub cetina bradului ceresc sub care Tică Sorescu s-a refugiat să cânte puțin și pentru Dumnezeu. Pe care Dumnezeu, bun și iubitor, rugămu-ni-L să-l aibă mereu rapsod la sărbătorile împărătești pe Tică Sorescu.
