Nu-mi amintesc să fi petrecut sărbătorile sfârşitului de an la oraş, în ciuda faptului că am o viaţă urbană de peste patru decenii. Aşa că, de fiecare dată, îmi iau catrafusele şi plec la ţară, la casa părinţilor mei. Căci, unde te duci în momente de cumpănă ale vieţii, chiar la cumpăna dintre ani, dacă nu la părinţi? Fiindcă zilele acestea le trăim pe ambele: atât pe cea a vieţii, creată de pandemia de Covid-19, cât şi pe cea astrologică a sfârşitului şi începutului de an. Se încheie astfel un ciclu de viaţă, dar începe altul. Un început pe care-l simt mult mai acut şi mai profund ca niciodată, cu anxietate ascunsă undeva în sufletul meu. Valul cinci al pandemiei de Covid-19 a venit și peste noi.
Cine citeşte aceste rânduri poate crede că mă îngrijorez mai mult decât e cazul. De fapt, şi eu m-am bucurat laolaltă cu toţi cei dragi mie de sărbătorile sfârşitului de an, am zâmbit, i-am felicitat etc. Însă trebuie să precizez că, dacă aş reconstitui viaţa din ultimii doi ani, mi-aş da seama că poporul nostru şi-a demonstrat puterea. Prost pregătit, luat pe neaşteptate, a dat dovadă de multe slăbiciuni, şi mă feresc să cred că va fi la fel şi în anul acesta. Aş vrea totuşi să închei această mică digresiune într-un alt plan: o fi fost măcar o zi în anul trecut când toţi românii s-au simţit neobişnuit de apropiaţi unii cu alţii, ca să facem deci din această zi un an întreg?!

Aşadar, când am ajuns acasă în ultima zi a anului trecut, mama m-a întâmpinat cu bucurie. Iar eu eram fericit de atmosfera caldă a căminului părintesc. În noaptea dintre ani, mă uitam la bătrână şi o auzeam cum respiră, aţipind pentru câteva clipe. Ştiam bine că nu doarme, dar răsuflarea îi era grea din cauza unei boli de inimă şi a multor altora, ştiute şi neştiute. M-am gândit că, la vârsta pe care o am, începe şi pentru mine vremea marilor tristeţi, cele date de bătrâneţe şi moarte. Nu am văzut până acum în aceste tristeţi decât decăderea fizică şi spectrul morţii apropiate, dar nu şi decrepitudine morală. În zilele acestea, aşadar, văd tragicul în faţă şi în fiecare clipă, configurat de neputinţa mamei de a se deplasa mai mult de zece sau douăzeci de metri, în vocea ei obosită şi răguşită… Însă biata bătrână suportă cu stoicism bătrâneţea şi cu un oarecare comic pe care cu greu îl înţeleg.
Iar acum, în zilele acestea de pandemie, ea îşi duce cu credinţă şi seninătate viaţa înainte şi chiar face haz de necaz, povestindu-mi cam tot ce se întâmplă prin cătunul natal, creându-mi o viziune caricaturală a vieţii săteşti, cred că dintr-o considerare înaltă a vieţii şi a morţii. Mi-a povestit că, în anul care abia a trecut, a participat la înmormântarea unui decedat din cauza coronavirusului şi care nu avea picioare, fiindu-i amputate încă din tinereţe din cauza unei boli incurabile. În zilele premergătoare morţii lui, omul fusese la cerşit în oraşul din apropiere, luând însă mai nimic de pomană, dar s-a pricopsit cu virusul SARS-CoV-2. Şi, după o scurtă suferinţă, bietul de el şi-a dat obştescul sfârşit.

Conform regulilor de înmormântare impuse de oficialităţi, dar şi din cauza fricii de o eventuală infectare gripală, sătenii nu-şi mai înmormântează morţii infectaţi cu SARS-CoV-2 după obiceiul strămoşesc şi pun pe unul mai curajos să se ocupe de pregătirea decedatului, ei doar asistând de la distanţă.

În cazul povestit de bătrâna mea, bărbatul ales de rudele mortului era într-adevăr curajos, dar nu prea avea minte multă, îndeplinindu-şi totuşi sarcina cu o deosebită responsabilitate. Aşa că, în ziua înmormântării, el şi-a pus haine noi, şi-a curăţat pantofii, în aşa fel încât omul părea un ambasador al imperiului morţii, având conştiinţa îndeplinirii cu sfinţenie a ritualurilor cereşti şi nu a celor oficiale de pe pământ. Astfel, îmbrăcat festiv, şi-a luat şi un litru de ţuică şi a trecut la treabă. El făcea ca totul să fie de neuitat. Groparul avea şi o tainică bucurie în suflet, căci preotul se ferea să lungească slujba având în vedere pandemia. Or, în momentul când a luat coşciugul în spate, mortul, fiind fără picioare, s-a mişcat în spaţiul gol rămas în coşciug. De spaimă, crezând că ologul nu era mort de-a binelea, groparul a aruncat coşciugul şi a fugit mâncând pământul sub privirile nedumerite ale celor prezenţi, inclusiv ale preotului. Când oamenii şi-au dat seama despre ce era vorba, înveselindu-se, au pus coşciugul uşor în groapă.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio