…Sau, mă rog, aceste rânduri ar putea fi, la fel de bine, intitulate ”La cuibul cu barză”, ”La cucurigu”, ori, de ce nu, mai bine ”Cutia magică”. Da, cutia magică, fiindcă asta este teatrul, o cutie magică. Unde se întâmplă fel de fel de minuni. Unde respiri aerul bucuriei ori al deznădejdii, al libertății ori al înfrângerii, al victoriei, minciunii, delațiunii ș.a.m.d. Sigur, cu ajutorul actorilor, regizorului, dramaturgului, recuzitei, inspirației, talentului, creării de personaje care ”se joacă” într-o cutie magică de-a viața. Ca să ce? Ca să ne deschidă și mai bine ochii asupra lumii. Cu marile și multele ei înălțări și căderi. Și decăderi!
N-am pomenit nimic de director, dar joacă și el aici un rol. Magistral! Căci, fără bagheta lui, este ca la orchestră, lucrurile nu se leagă, nu ajung cum trebuie la public. Și nu ajung mereu, pentru că în acest spațiu ”se dau în spectacol” actorii. Ei, dacă vreți, ca mai toți creatorii, mai toți artiștii, sunt ca niște capre negre pe care nu le poți ține în țarc. Zburdă, sar peste gard, ca și ziariștii, ca și cercetătorii. Teatrul, ca și redacția, seamănă ‒ metaforic vorbind ‒ cu un cuib de viespi. Roiesc și, dacă n-ai grijă, te înțeapă de te trăsnesc, nu alta.
Așa mă gândeam, urcând la ”cuibul de barză”, adică la Sala Studio, concepută de faimosul Liviu Ciulei. Într-un teatru vechi a cărui clădire, îmi aduc aminte, a fost modernizată inspirat de arhitectul N. Ernst. Modernizată, fiindcă prinsese miros de mucegai. Condus la despărțire de mai noul director, dl. Felix Goldbach ‒ prin întortocheatele spații din spatele clădirii ‒ simt încă mirosul de mucegai. Într-una din încăperi, doi lucrători se străduiesc să deretice și să igienizeze spațiul. Cabine de actori, depozite pentru decoruri, ba chiar (bravo!) și pentru montarea unui lift. Asta înseamnă că vom putea ajunge la ”cucurigu” și cu inima-n piuneze.
Săracu’, donʼ director, mă gândesc urcând peste cincizeci de trepte, nici nu știe în ce s-a băgat. Este enorm de complexă munca de manager! Fiindcă, repet, nu lucrează cu oameni obișnuiți, ci cu artiști, oameni de creație, care au păreri, idei, proiecte, ambiții, sunt ”combustionați” de sentimente, orgolii, duplicități, umilințe, deznădejdii. Ajung sus, unde și-a instalat biroul. La începutul dialogului nostru, nu prea pare să aibă chef de vorbă. Este politicos, dar și supărat. Reușesc totuși să-i dezleg limba. Și să-mi spună că s-a născut într-un oraș din Moldova. Cu părinți deosebiți. Și de unde a ajuns la Brașov, la Conservator. I-a plăcut și îi place muzica, excelează la flaut, iar în vară a dat, cum-necum, concursul de director la Teatrul ”Al. Davila”. Post pe care l-a câștigat, dar din care-l bate gândul să plece.
De ce ar pleca? Din nu știu câte motive, dar cel mai important, crede el, fiind mereu și mereu problema banilor. Are nevoie, de pildă, de colaboratori buni, de marcă, a și găsit câțiva. A făcut un concurs pentru înnoirea corpului de balet. Pe Cotimanis, fostul director și totodată un remarcabil actor, l-a convins să rămână aici. Dar, se pare, mai toată munca lui este evaluată în bani. Doar în bani!
Câți bani aduce cu reprezentațiile, cu orchestra, și ea înnoită, cu Estrada, care nu prea mai e, cu Păpușile, unde e nevoie de un nou edificiu ș.a.m.d. Culmea este că, financiar vorbind, au fost aduși pentru teatru cei mai mulți bani, dacă este să ne raportăm la celelate teatre din țară. E vorba aproape un milion de euro, iar altul e pe drum. Granturi obținute pentru dezvoltare, pe semnătura fostului prim-ministru Câțu. Asta, pentru că, la solicitarea Consiliului Județean – ordonator de credite – s-a priceput să atragă colaboratori buni. Care, împreună cu cei de la C.J., au știut să fundamenteze un proiect. Aviz și altora care sunt eligibili și speră la finanțare. Faceți proiecte bune!
Are noul director o mie și una de proiecte, dar…
Dar ceva nu este în regulă. Crede că a intrat într-un scenariu funanbulesc, unde nu se vorbește atât despre repertoriu, de promovarea valorilor, de inovație artistică, reformă, cât despre capital. Și nu-i este străină nici treaba asta, financiară. Dimpotrivă! Da, l-am ”citit”, după fel și după nume, Goldbach, are intuiție, a deprins șpilul de a lucra cu banii în beneficiul public. Dar, dacă prin voia lucrurilor, el, muzician, a ajuns director… la teatru – și nu la filarmonică, unde, tot prin voia lucrurilor, este un jurnalist – păi, chiar asta vrea să facă. Terapie artistică. Pentru că avem atâta nevoie de așa ceva, mai ales cu spectatori terorizați de Covid. Destul înțeapă virusul, uneori până la moarte, de unde și atâtea viespi care înțeapă cu venin? Se întreabă și mă întreabă.
Sincer să fiu, încă de acum o lună, de când i-am cerut părerea d-lui Ion Mânzână, președintele C.J. Argeș – despre noul director, și Domnia Sa tot despre nevoia de bani ne-a vorbit la emisiunea ”Subiect de presă” – mi s-a părut că nu e-n regulă ceva. Nu știu dacă între timp și-a schimbat părerea – nemulțumire transmisă și unei părți a presei de vicepreședintele Adrian Bughiu – dar, ca om de presă care merge la teatru și scrie despre această activitate de aproape o jumătate de secol, în calitate de cronicar dramatic – nu de neica nimeni, scuzați-mi lipsa de modestie! – aș solicita conducerii C.J. să mai aibă puțintică răbdare. Că la sfârșitul primăverii, când se încheie stagiunea, ar trebui să numărăm bobocii!
Și atunci, vorba ceea, ”te-ai îmbarcat, ai navigat, ai acostat. Debarcă!” Dar până atunci, n-ar trebui să-i diminuăm elanul, să-i topim curajul directorului, muzician cu renume. Să-l lăsăm liber să zboare și apoi să-i măsurăm deschiderea aripilor. Atât deocamdată!
