Am fost la cimitir. Cu o lumânare și o floare. Vorba vine, că erau mai multe. Pentru soție. Un tânăr mă îndeamnă să iau o broșură. ”Gratis” ‒ zice. Propagandă religioasă! ‒ mă gândesc. Mulțumesc, îi spun și eu, dar cu Covidul ăsta n-aș pune mâna. Și nu pun, însă conciliant fiind azi zic: de discutat, putem discuta. Despre ce altceva dacă nu despre moarte, despre destin, despre Dumnezeu. Și despre sensul vieții.
De la cristelniță la sicriu nu este decât o secundă. Cosmic vorbind. Dar totuși, în spațiul ăsta se petrece o viață, se împlinește un destin. Care o fi sensul vieții? Ne întrebăm de veacuri, îl căutăm, cum îl căutăm și pe Dumnezeu. Unii l-au găsit, au o teribilă certitudine ‒ de admirat! ‒ alții continuă să-L caute, în fine, pare-se că destul de mulți chiar nu mai cred.
Asta, având în vedere mai tot ce știm și ce nu știm despre știință, despre Dumnezeu, despre politică și religie. Citesc, de pildă, în cartea ”Despre destin” (Ed. Humanitas, 2020) ‒ un dialog între Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu ”despre cea mai dificilă temă a muritorilor” ‒ că ”Dumnezeu există”. Sunt, de fapt, zece scrisori, din care, sincer să fiu, tot nu aflu clar ce-i acela un destin. Despre care se spune, popular vorbind: ”Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Cei doi filozofi ‒ unul care nu crede în ”imanență”, celălalt, în ”transcendență” ‒ se înfruntă în arena destinului, fac filozofie, psihologie, sociologie, dar nu ne oferă cheia. Fiindcă nu există o cheie, Biserica neagreând ideea de destin. Atotputernic în univers este doar Dumnezeu, nimeni altcineva. Nici măcar destinul. Și, ca să înțelegem mai bine, amândoi vorbesc despre nevoia, astăzi, a ”relocării” lui Dumnezeu de ”dincolo”, în ”dincoace”, adică dinafara noastră înlăuntrul nostru. Aristotel ar fi făcut isprava asta, adică ar fi mutat lumea Ideilor – bine, frumos, adevăr, dreptate, curaj, evlavie, prietenie, fidelitate etc. ‒ de pe pământ în cer. Adică Dumnezeu există și în cer, dar și în noi. Iar în acest sens, este mult adevăr în proverbul chinezesc potrivit căruia ”averile mari vin din cer, iar cele mici ‒ din hărnicie”. Tot așa se întâmplă cu Judecata de Apoi, care înainte de a avea loc în cer, are loc în noi, fiindcă purtăm răspunderea faptelor noastre, suntem liber arbitri. Discuții pe care le purtam, în pridvorul casei de la Vulturești, cu strălucitul erudit și enciclopedist, scriitorul Mihail Diaconescu. Mutat și el, de aproape un an, la cimitirul din satul natal. Odihnească-l Domnul în pace!
Nu mai întind vorba, fiindcă nu chiar așa s-a întâmplat discuția cu voluntarul practicant (ortodox?) din cimitir, majoritatea referirilor la destin, în carte, îți lasă impresia că viața și destinul sunt sinonime. Probabil că fiecare dintre noi a simțit bătaia destinului la poarta vieții sale, chiar și cei duși pe lumea cealaltă. Cert este totuși că destinul, dacă e să vorbim despre el, în idee, ”nu ți se face, nu-l faci”. Dante, în ”Infernul”, spune: ”soarta nu ne-o luăm, este un dar”. Deci, iubește-ți soarta, care e propria ta viață!
Nu-i chiar așa, vine să spună Harari, în ”21 de lecții pentru secolul XXI” (Ed. Polirom, 2018). Facem cu toți parte dintr-un ciclu etern care cuprinde și conectează toate ființele, iar fiecare are de îndeplinit un rol anume în cadrul ciclului. Adică, să pricepem că ”sensul vieții este să-ți înțelegi funcția unică”. Dacă ești bogat ori sărac, ăsta e destinul tău. Să te împaci cu el.
Fiecare ființă este o dramă unică și dacă nu-ți vei găsi pacea ori bucuria, vei perturba echilibrul cosmic. Dar, ca să poți ”umbla” la soartă, nu trebuie să te răzvrătești împotriva legilor naturii, cum cu inconștiență fac azi unii dintre cei ce stăpânesc mecanismele industriei. Nici nu trebuie să crezi în povestea că ”lumea stă pe spinarea unui elefant uriaș, care și el se sprijină pe o broască” ș.a.m.d., ci să găsești ”modalitatea de a coborî din acest carusel”. Cum ne sfătuiește și Harari, și Joe Dispenza, și John Toole, ba chiar și argeșeanul nostru devenit celebru, Dumitru Constantin Dulcan, invocând conștiința universală și gândirea pozitivă.
Îmi place metafora inteligentului evreu pe care, o clipă, l-am crezut ca fiind o feminină. Și foarte inteligentă, desigur. Sensul vieții seamănă oarecum cu o persoană care ține o grenadă în mână. Ca să poți lăsa ceva în urmă, copiilor tăi, nepoților tăi, ca să supraviețuiești morții ‒ în eternitate, desigur! ‒ pasează altcuiva grenada și apelează la comuniunea cosmică, la misterul transcendental. E puțin complicată povestea asta ‒ cui să-i pasezi grenada? ‒ dar mărturisesc că nu doar lectura acestor cărți, ci și metodele recomandate pentru ”însănătoșire”, pentru ”izbăvirea de cel rău” sunt ispititoare. Încercați, dacă n-aveți altceva mai bun de făcut. Poate aflați care este sensul vieții, calea spre Dumnezeu, spre eternitate. Fără sacrificiu, nu există nici iubire adevărată, nici credință, conchid, fiecare în felul său, autorii citați aici.
E drama noastră. Care se termină sus, pe deal, la cimitir. Sau poate nu acolo, ci într-o altă lume unde ne vom întâlni cu cei pe care-i iubim, dar care s-au dus de lângă noi. Cum crede o stimată și de o rară finețe interioară doamnă, de mai demult, dr. Margareta Coman. Căreia, chiar înainte de a merge la cimitir, i-am oferit un ziar cu un articol-secvență din viața ei. Care pare să fi fost totuși ca un destin. Pentru cei care-i cunosc povestea cu poetul și omul politic Gh. Năstase. Ceilalți o pot afla din carte. Tulburătoare și ea, cum este viața. Că se suprapune sau nu cu destinul.
