Îmi aduc aminte că prima mea ieşire din sat a fost pentru a pleca mai departe la şcoală şi nu mai puteam veni acasă decât în zilele de vacanţă. Abia atunci cei care mă cunoşteau au înţeles că n-o să mă mai aibă tovarăş la adunat de prune, la strângerea fânului sau la păzitul vacilor. Drept care, câte un ţăran mai şugubăţ prindea a mă întreba ce am de gând să devin în viaţă, dacă tot am plecat din sat. Omului i se părea întrebarea foarte simplă şi se minuna că eu întârziam de fiecare dată cu răspunsul, iar atunci când o făceam, nu-l lămuream pe deplin. Din cauza tergiversării mele, mă ajuta el, spunându-mi că aş putea fi învăţător sau – de ce nu? – ofiţer. „Păi da, spunea el, dacă oi mai intra într-o şcoală”. Şi completa tot el că aş putea ajunge avocat sau profesor, dar chiar şi judecător, dacă voi pune serios mâna pe carte. În acel moment intervenea mama şi, cu glas hotărât, spunea că fiul ei va ajunge ofiţer. Apoi, cei prezenţi la această discuţie deosebit de importantă pentru mine m-au întrebat nedumeriţi dacă am să ajung profesor sau ofiţer. Iar eu, ca să n-o supăr pe mama, dorind să ajung profesor, le răspundeam că am să mă fac ofiţer-profesor.

Răspunsul meu făcea linişte în jur. Oamenii nu ştiau ce să creadă. Însă, după câteva clipe de gândire, vecinul meu, un om în vârstă şi plin de înţelepciune, le-a atras atenţia celorlalţi că are să zică numai un cuvânt, anume că ofiţerul e mai mare decât profesorul, deci nu ai cum să fii şi mare, şi mic, adică şi profesor, şi ofiţer, căci el a făcut armata şi a văzut acolo ce om mare e ofiţerul, cum stă el în faţa trupelor şi comandă zeci, sute de soldaţi, de-i întoarce la stânga sau la dreapta ca pe nişte titirezi la o singură comandă. A mai văzut la ofiţeri grade pe umeri, ca să ştie omul de la început cu cine are de-a face. Vecinul meu a continuat cu vorba lui admirativă faţă de ofiţeri, iar toţi îl ascultau atenţi. Numai câţiva dădeau din cap în semn de aprobare.

Un bărbat mai mărunţel a intervenit şi el, afirmând că, totuşi, mai mare este profesorul. Ca să fii profesor, era de părere el, trebuie să ai multă carte şi să ştii cum să te porţi cu copiii, ca un adevărat părinte. Cei mai mulţi erau însă de părere că profesia cea mai bună este cea de poliţist în sat. Şi oamenii îl dădeau ca exemplu pe poliţistul satului, care s-a însurat cu o fată de-a locului şi acum o duc amândoi foarte bine. Nu au grijă de nimic, au casă, bani, maşină şi merg în fiecare an la mare. Altcineva, aflat în spatele celor mai în vârstă, i-a contrazis pe toţi cei care erau de părere că profesia de poliţist este cea mai bună; el credea că a fi preot e cel mai bine. Leafa nu-i mult mai mică decât a unui profesor de şcoală generală, iar bacşişurile, prescurile, prosoapele curg în acest caz. Cei prezenţi l-au aprobat cu toţii.

Apoi a intervenit o femeie bună de gură, acum pensionară, atrăgând atenţia că exprimarea mea despre ofiţer-profesor este o absurditate, fiindcă nu există o astfel de meserie. De data aceasta toţi i-au dat dreptate fostei învăţătoare, punându-mă astfel în galeria celor care nu ştiu ce vorbesc.

Şi după ce au mai comentat ei despre una şi alta, s-au risipit pe la casele lor, cu convingerea că eu nu eram atât de deştept pentru a ajunge profesor sau ofiţer, aşa că ar fi bine să rămân în sat şi să învăţ meseria tatălui, cea de fierar betonist şi de tâmplar sau dulgher. Eu, însă, chiar aveam să ajung ofiţer-profesor.

Aşadar, în copilărie, când direcţia în viaţă nu s-a conturat încă precis, ne facem tot felul de vise despre ce vom fi când vom fi mari. Câţi dintre noi nu am visat cu ochii deschişi că vom ajunge eroi sau savanţi, mari sportivi sau muzicieni, până ce vine momentul în care trebuie să ne hotărâm ce rol să ne asumăm, ce ar putea fi posibil şi ce imposibil, din punct de vedere al resurselor şi limitelor noastre. Toate acestea sunt vise, aşadar, pentru că, la ţară, profesiile se aleg în funcţie de câştigul financiar. De aceea, cele mai căutate profesii în comunităţile noastre săteşti sunt cele de poliţist, militar, jandarm, preot. Din această cauză, profesiile noastre tradiţionale au ajuns un fel de ocupaţii. Oamenii se orientează după câştigul financiar şi nu ţin cont de abilităţi sau vocaţia necesare unei profesii sau a alteia. Tot din perspectiva acestei logici populare, profesiile noastre nu mai urmăresc cariere de o viaţă, ci ocupaţii dependente de avantajele financiare reieşite din condiţiile contractuale. Într-o viaţă profesională unii îşi schimbă şi de şapte sau opt ori locul de muncă, urmărind câştigul financiar, nu împlinirea profesională.              

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio