Clădirea Parlamentului maghiar

Aşa cum vă spuneam, am petrecut recent câteva zile la Budapesta. Ghinion: în capitala Ungariei sunt mai multe străzi cu numele celei pe care voiam să ajungem, Benczur (a se citi Benţur), aşa că a trebuit să apelăm la câţiva localnici să ne îndrume corect. Deşi nu ştiau o boabă engleză, aceştia ne-au descurcat, luând legătura chiar şi cu recepţia hotelului unde trebuia să ajungem. Şi aşa, după încă 8 km de mers prin Budapesta cu ajutorul GPS-ului am ajuns la Hotelul Benczur de pe strada cu acelaşi nume. Peste tot – clădiri vechi, bine întreţinute. Zona – deosebită: aproape de Parcul Eroilor, cu străvechi băi termale, în imediata apropiere a unor ambasade, hotelul ne-a oferit un adăpost liniştit pentru cele trei nopţi petrecute în oraşul străbătut de Dunăre…

Două nume, o capitală

După cum probabil ştiţi, Budapesta a luat fiinţă prin unirea a două oraşe, Buda şi Pesta, situate de o parte şi de alta a Dunării. Malurile fluviului sunt curate (culmea, mai micile maluri ale râului Argeş sunt pline de gunoaie la Piteşti!), iar pe apă plutesc în linişte ambarcaţiuni de agrement de diverse dimensiuni (aveam şi noi un vaporaş în Piteşti, dar acele vremuri au apus…). Nu puteam rata ocazia de a vedea luminile oraşului, aşa că am cumpărat o excursie de două ore pe vasul „Europa”, cu şampanie şi cină incluse. 12.500 forinţi (spre 50 euro) de persoană a costat „distracţia”. Dar a meritat: de la meniul specific unguresc la formaţia care a interpretat live cântece foarte cunoscute, de la comportamentul fără cusur al echipajului şi până la priveliştea minunată, seara – toate s-au constituit într-o gură uriaşă de oxigen. Văzând cât de bine sunt întreţinute clădirile din acest oraş cu puternic caracter turistic (era plin de chinezi, germani, americani, francezi etc) nu am putut să nu ne gândim la clădirile vechi în paragină din Piteşti şi din Câmpulung sau Curtea de Argeş. Cu plăcută surprindere am constatat, de asemenea, că ungurilor nu le pasă ce naţie eşti, că românii sunt la fel de bine trataţi ca orice alt cetăţean european sau de aiurea (desigur, interesul este să câştige de pe urma turiştilor, dar e şi asta o artă care încă le lipseşte alor noştri!).

Fascinaţia istoriei

Pe de altă parte, nu poţi să nu te gândeşti la faptul că Budapesta este un oraş cu un bogat trecut imperialist. Una este să fie investiţi banii unui imperiu (cum a fost cel Austro-Ungar) într-un oraş, şi alta să cârpeşti apărându-te de invadatori de tot soiul! Oricum, curăţenia este la ea acasă; fiecare clădire are o poveste, fiecare faţadă are o statuie cel puţin; nu vezi sculpturi abstracte ca în Piteşti, ci la tot pasul dai de forme vii, de oameni sau animale, cu expresivitate aparte. Pe malul Dunării (în Pesta) este şi un colţ cu pantofi din fier, în memoria unor cetăţeni maghiari. Podurile peste apă sunt, la rându-le, bijuterii: Podul cu Lanţuri este cel mai cunoscut şi cel mai îndrăgit. Podul Elisabeta, la fel. Asta nu i-a împiedicat pe responsabilii oraşului să le închidă într-o zi de duminică şi să creeze premisele unui spectacol auto de excepţie, cu maşini de Formula 1 sau de raliu, urmate de un show aviatic fenomenal fix deasupra Dunării. Parcă tot oraşul era adunat pe cele două maluri şi pe poduri şi asista la spectacol. Un amănunt deloc lipsit de importanţă: pentru a atrage lumea la eveniment, autorităţile au închis toate magazinele (cu excepţia localurilor şi a florăriilor). Aşa, până şi vânătorii de cumpărături au fost nevoiţi să meargă pe cheile Dunării, să asiste la spectacol şi, dacă vor, să guste din produse tradiţionale întâlnite la tot pasul.

„Alba-neagra”

Cu puţin timp înainte de a pleca spre Budapesta îl ascultam fermecat pe directorul cotidianului nostru, Mihai Golescu, povestind despre o deplasare recentă în Sicilia. Spunea că a rămas surprins de zarva făcută într-un parc de o mulţime adunată în jurul unor bărbaţi care păreau să joace „alba-neagra”. Ei bine, într-o zi am decis să urc la Monumentul Elisabetei de pe un deal din Buda. Nu mică mi-a fost mirarea când, la poalele impresionantului monument, după un urcuş abrupt, am dat nas în nas cu câţiva cetăţeni care practicau „alba-neagra”. Minute în şir abia m-am abţinut să nu îi atenţionez pe francezii şi britanicii care urmăreau jocul ca vrăjiţi să nu rişte niciun euro, căci o să piardă, dar ştiam bine că dacă aş fi făcut aşa ceva riscam eu să… încasez ceva bobârnace (cel puţin). Aşa, am văzut pe viu cum, sub flamura Elisabetei, banii se scurgeau în buzunarul slinos al unor cetăţeni dubioşi. Nu păreau să fie de-ai noştri, semn că înşelăciunea nu ne e specifică doar nouă…

Monedă…

100 euro – 30.000 forinţi, adică în jur de 440 lei. Cam asta este rata de schimb. Am jonglat cu aceste trei monede pe parcursul celor patru zile petrecute în Budapesta, iar la finalul sejurului am ajuns expert. Magazinele acceptă în general forinţi, dar se mai primesc şi euro. Spaţiile comerciale sunt în general generoase şi, deşi găseşti mărci prezente şi în Piteşti pe alocuri, marfa diferă. La anumite articole de îmbrăcăminte (apropo, ştiaţi că la pantaloni li se spune… nadrag?) şi încălţăminte ies în avantaj magazinele noastre, aşa cum şi mâncarea e mai scumpă în capitala Ungariei. Cu puţine excepţii, nu am prea văzut blocuri în Budapesta. Şi când te gândeşi că oraşul a fost aproape distrus în al Doilea Război Mondial! Totul a fost refăcut, nu s-a repezit nimeni să ridice „cutii de chibrituri” în care să înghesuie oameni!

Muzeu unicat

Sunt multe de văzut în Budapesta. Pornind de la bulevardul Andrassy, cel mai mare, şi până la zona comercială plină de clădiri-simbol (tot aici, în Pesta, se află şi impresionanta Basilică a Sfântului Ştefan pe care stă scris, la intrare, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”); Palatul Parlamentului, o clădire fără seamăn de frumoasă, cu basoreliefuri şi statui care îţi încântă privirea; magazinele cochete aproape de strada Vigado; hoteluri mai mari sau mai mici, dar toate integrate perfect în arhitectura generală; străzi atent trasate şi curate; podurile măreţe; jocul vaselor pe Dunăre, duioasa ţinere de mână a îndrăgostiţilor în parcuri sau pe chei; sinagogi, bastionul pescarilor, muzee, băile termale Szecenyi… Din podul Margit poţi coborî pe o insulă (unde sunt localuri, o fântână muzicală arteziană – mai frumoasă este a noastră din Piteşti! – biciclete de închiriat, îngheţată şi vată pe băţ delicioase şi mai ales mult, mult spaţiu verde).

La o masă am dat chiar peste o familie de piteşteni, din Nord! Să mai spună cineva că lumea e mare! Oricum, dacă ajungeţi în Budapesta nu rataţi Muzeul spitalului din stâncă. Dat în folosinţă în 1939, în perioada în care ungurii erau aliaţii nemţilor, spitalul a fost construit pe un sistem natural de peşteri şi ajunge la 16 metri sub pământ. În interior veţi vedea manechine care reproduc scene reale din tratarea bolnavilor şi răniţilor. Iniţial, acesta a avut o capacitate de 60 de locuri, dar în timpul încercuirii Budapestei de către ruşi s-a ajuns la de zece ori mai mulţi pacienţi! Ulterior, prin anii ’60, locul a fost modificat şi a fost adăugat un buncăr antiatomic. Până prin anul 2000 locul a fost ţinut secret, iar acum a fost deschis publicului larg. 8.000 de forinţi dai pentru un tur de două persoane. Dar merită! Aşa cum a meritat întreg efortul de a ne deplasa cu maşina cale de peste 750 km în Câmpia Panoniei. Paradoxal, deşi ne sunt prezentaţi în ţară ca fiind răi, naţionalişti duşi la extrem şi dornici de Ardeal, ungurii ni s-au părut oameni aşezaţi, la locul lor, dar care ştiu ce vor şi care fac bine ceea ce ştiu! Până şi pentru comunism au făcut un muzeu, noi aproape că am lăsat în uitare fosta puşcărie din Piteşti. Noi, românii, ştim oare ce vrem?

Claudiu DIŢA

Distribuie pe Facebook

Claudiu Diţa

See Full Bio