M-am întors din Sicilia încărcat cu o imagine de care nu mă pot elibera oricât am încercat. Cum am scris, m-au fermecat „bunul” vulcan Etna care fumegă totuşi ameninţător deasupra aşezărilor umane, m-au cucerit arhitecţii italieni care încastrează salbe de hoteluri în munte, dar în memorie mi-a rămas mult mai proaspătă imaginea agitată a parcului în care m-am odihnit duminică după-amiază înainte de plecarea avionului. O imagine căreia, odată revenit în ţară, i s-au suprapus alte câteva de parcă erau din acelaşi film, de parcă erau legate printr-un nevăzut fir roşu.

Prima scenă. Cum Domul era închis şi cum n-aveam chef să hoinăresc la nesfârşit pe străzile Cataniei, prefer un parc liniştit fiindcă-mi era dor de iarbă verde şi de aer curat. Aflu unul aproape în centrul oraşului, lângă catedrală şi aproape de port, mă aşez pe o bancă şi privesc cu simpatie la o familie care-şi dădea copilul în leagăn. Dar n-am parte prea mult de linişte. Trei bărbaţi vin şi iau în stăpânire, zgomotos, două bănci faţă-n faţă. La câteva minute mai apar unul, apoi încă unul şi tot aşa până grupul mi-a obturat vederea spre Dom. Am fost curios să văd ce-i electriza de se rostuiseră asemeni piliturii de fier orientată de polii unui magnet. Câţiva din cercul primilor veniţi aruncau, când le venea rândul, trei monede în aer care, odată ajunse pe pământ, le scoteau din piept sunete bucuroase ori mânioase, acompaniate de gesturi ce-mi spuneau că sunt gata să se ia la bătaie. Nu ştiu ce jucau, atitudinea lor nu-mi inspira încredere să mă apropii, dar părea ceva, un joc în genul celui ce la noi se numeşte alba-neagra.

Întors acasă, intru brusc în atmosfera electorală cu stări de precipitare şi agitaţia specifică partidelor mari sau mici, mai vechi sau mai noi, care vor să recupereze, în timpul cel mai scurt, ce n-au reuşit să realizeze în patru ani. Dar asta nu face altceva decât să dea lucrurile peste cap, să le încurce, să le lipsească de noimă. Iată şi scena a doua care mă siderează. Un coleg îmi spune, mai alaltăieri, că oraşul vuieşte de un zvon greu de crezut. S-a sinucis primarul Pendiuc. De ce? Păi, fiindcă PSD-ul nu l-a mai vrut candidat. Ştirea a şi apărut pe un site, a fost preluată de hienele de presă care o hărtănesc on-line şi off-line, iar ziarele se grăbesc şi ele s-o devoreze în ediţiile de dimineaţă. La puţină vreme aflu că zvonul lansat nu era altceva decât reacţia electorală la iniţiativa luată de oamenii primarului Pendiuc care se apucaseră să strângă semnături pentru candidatura la primăria municipiului a celui ce l-a grădinărit de aproape două decenii. Am realmente şi eu senzaţia celui ce asistă la cavalcada indivizilor în stare să calce şi pe cadavre numai să ajungă în vârf.

Scena a treia. Vineri după-amiază merg la Antena 1 Piteşti să înregistrez o emisiune despre amânarea sine die a reabilitării Transfăgărăşanului. În biroul Cristinei Munteanu dau peste Mircea Andrei şi vreau să mă retrag, dar sunt invitat insistent să rămân. Discutăm, despre ce altceva decât despre campania electorală şi candidaţi. La un moment dat, M.A. îşi consultă telefonul şi ne spune că, pe surse, la votul biroului permanent, Florin Tecău este pe locul al 22-lea candidând pentru Consiliul Judeţean. Se miră, şarjează pe seama candidatului la… sex virtual. Se grăbeşte apoi să ne informeze că Manu este primul pe listă, secondat de Mânzână. După care, flegmatic, căinează partidul lui „nea Costică”. Partid în care nu mai este ordine, nici lider, nici… şanse pentru preşedinţia CJ.

Mă despart de fostul contracandidat al lui „nea Costică” şi continui să mă întreb ce ne împiedică, la urma urmei, încărcaţi de resentimente, de negativitate, de eşecuri, să ne credem, fiecare, „buricul pământului”? Şi, ce ne împiedică, copleşiţi de negativitate, să ne sfâşiem unii pe alţii. Sigur, nu chiar la propriu. Dar, oricum, din dorinţa de a te înşuruba în sistemul politic, de a obţine puterea, să fii gata să sacrifici pe oricine, mai puţin pe tine. Şi-mi vine în minte, iar şi iar – scena a patra – ura nestinsă cu care cavalerul din romanul „Dueliştii” al polonezului Ioseph Conrad îl provoacă la duel pe un altul. Fiindcă… este mai cavaler, mai bun, cu o evidentă superioritate morală. Superioritatea asta îl înnebuneşte pe opozant, ura devine insuportabilă drept care mereu şi mereu îl caută şi-l provoacă la duel pe cel ce îl depăşeşte în toate privinţele. Care, ori de câte ori este provocat, îl învinge şi, cu nobleţe, îi cruţă viaţa. Cui? Celui ce vrea neapărat să i-o ia, sperând într-o victorie. Pe care n-are cum s-o obţină, dar cu atât mai mult se simte jignit, ofensat şi mereu dornic de răzbunare. De fapt, el ajunge să nu-l mai urască pe celălalt, ci pe sine.

Să fie votul ăsta şi la noi o joacă de-a alba-neagra? Sau un aparat în care să bagi moneda şi să te afli votat? Dacă ai banul. Ca să poţi face rost de alt ban şi tot aşa mereu să ajungi, ciclic, la putere. Poate că avea dreptate Churchill când spunea că democraţia este cea mai proastă formă de guvernământ cu excepţia tuturor celorlalte. Este greu să ajungi s-o practici fără să ai, înainte de toate, elite. Regimul trecut a scăpat de elite trimiţându-le la Canal. Noi le selecţionăm cumva la alba-neagra, de ajung multe dintre ele la „beciul domnesc”?

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio