Nu am un model de urmat în gazetărie. Dintr-un simplu motiv: cam toţi dintre marii jurnalişti cunoscuţi au fost dovediţi că au cedat tentaţiilor financiare sau politice. Îi amintesc aici pe doi dintre ei: Pamfil Şeicaru şi Mihai Sebastian. Au fost doi dintre cei mai talentaţi jurnalişti, dar despre primul s-a spus că a introdus şantajul în presă („şantajul şi etajul”), iar despre cel de-al doilea – că a fost ofiţer acoperit. Or, fiecare gazetar ştie, sau ar trebui să ştie, că există mulţi oameni simpli care au un bun-simţ al lor, fără pretenţii, fără idei, dar un bun-simţ sincer, şi că acestor oameni el li se adresează. Ei formează opinia publică şi pe ei trebuie să-i piloteze. Ziarul este cel care îi apropie pe aceşti oameni şi îi face să stea împreună. Ziarul este cel care se îndreaptă către sufletele lor rătăcite sau obosite şi care se caută de multă vreme în beznă, dar care se întâlnesc la sfârşit în faţa unor rânduri scrise cu sintaxă, talent şi adevăr. Pentru cine nu ştie, jurnalistul este un sfătuitor pe care nu ai nevoie să-l cauţi, deoarece vine singur şi îţi vorbeşte zilnic şi pe scurt despre treburile societăţii.

Însă nu puţini sunt ziariştii care, în procesul anevoios şi plin de asperităţi al unificării sufleteşti prin care trece societatea noastră astăzi, au deraiat de la menirea lor iniţială. Dintr-o sursă de informare cu sintaxă şi adevăr, o mare parte a presei a devenit o întreprindere lucrativă pentru a întări armătura unuia sau altuia dintre trusturile patronale care servesc o asociaţie sau un partid politic însetat de putere şi bani. Drept care, patronul este cel care comandă sau revocă atacul asupra unui anumit personaj sau unei anumite tabere adverse după o strategie neîmpărtăşită combatanţilor, dar obligatorie pentru aceştia. Acelaşi patron le cere ziariştilor din subordine să găsească cel mai dur epitet, cuvântul cel mai vehement, injuria mai sigură, insinuarea mai ticăloasă, pentru a-l desfiinţa pe adversar. Şi astfel, închis într-un cerc vicios, ziaristul îi va oferi cititorului marfa sa vehementă, iar cititorul se va grăbi să cumpere un ziar care să-i satisfacă cât mai mult această poftă barbară. Mai mult, alături de aceste atacuri, ziarul mai înregistrează o serie de cazuri de hoţii şi de omoruri, de fraude şi sinucideri, de injurii şi încăierări politice. Nicio referire de bun-simţ, pentru că patronul bagă bani în presă pentru alte scopuri. El are de urmărit, în aceste vremuri de grabnică democraţie, alte ţeluri decât educaţia civică. Nu-şi riscă omul banii pentru asemenea platonice îngrijiri. Şi astfel, presa ajunge un instrument. O presă cu un stil în care fraza se descompune pentru a lăsa loc independenţei cuvintelor. Iar cititorul, în schimbul banilor săi, va cere strigătoare senzaţii şi emoţii.

În ciuda celor menţionate, ar trebui să ştim că răul pe care îl poate face presa este cu mult mai mic decât răul pe care îl vindecă. Iar politicienii ar trebui să ştie că există un raport direct proporţional între puterea presei şi democraţie; anume, cu cât presa este mai puternică, cu atât mai mult oamenii sunt egali.

Şi exemple de astfel de presă avem nenumărate în Occident. Presa însă nu este o afacere privată între oameni cu bani şi oameni cu diplomă. Presa este o problemă de viaţă socială. Privită din această perspectivă, cred că ar fi totuşi un model de urmat în presa românească. El este Mihai Eminescu. Dar poetul nostru naţional şi-a ignorat calitatea de jurnalist, considerând-o numai un mijloc puţin lăudabil de a-şi câştiga pâinea, notând în carnetul său: „Nici nu ştii cât de mult am pus poezia la o parte”. Şi toate acestea, în ciuda unor idei deosebit de valoroase ale articolelor sale. Coborât din sferele în care l-a ridicat inspiraţia geniului său şi ajuns între oameni stăpâniţi de instincte şi de sentimente egoiste, mai înclinaţi spre pasiunile josnice, spre ură şi răzbunare, decât spre iubirea aproapelui, poetul nostru nu avea cum să nu regrete poezia, dar nu avea cum să nu realizeze şi în domeniul gazetăriei o operă la fel de nemuritoare.

Din parte-mi, adaug că am scris aceste rânduri dintr-un singur motiv: din dorinţa de a sancţiona minciunile la care recurg unii politicieni, aflaţi la putere sau în opoziţie, pe care o anumită presă le preia şi le prezintă ca adevăr (prin presă înţeleg şi televiziunea). Mihai Eminescu spunea cândva că românul este omul care nu poate spune nicio minciună pe care să n-o creadă. Însă ziaristul nu trebuie să o transforme în adevăr. Mai ales că la noi nimeni nu crede pe nimeni; toţi ştim despre ce e vorba. Se minte pentru că nimănui nu-i pasă de altcineva. Minciuna este una dintre tehnicile atât ale ziariştilor, cât şi ale politicienilor, iar dacă primii vor să prospere, ceilalţi vor să ajungă la putere. Or, dacă o opinie politică se profesează, o presă se trăieşte; de aceea presa niciodată nu ar trebui să treacă din sfera adevărului în cea a minciunii.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio