S-a mai spus: România nu este o ţară/ democraţie prezidenţială. În democraţia noastră originală, unde politicienii o invocă doar când de pe urma ei ar trage nişte foloase, a apărut noţiunea de preşedinte-jucător. Personajul care a încarnat cel mai sugestiv această sintagmă este Traian Băsescu. Nici acum, când nu mai este la Cotroceni, n-a abandonat „jocul”, afirmând că va fi un înverşunat oponent al partidului învingător detaşat la ultimele alegeri.
N-ar fi nimic rău în această opoziţie, dacă în principiu, ea ar fi şi ar funcţiona ca în Occident (de unde luăm doar ce convine pe moment, nu valori perene). La urma-urmei, o Opoziţie puternică ajută Guvernul, oricare ar fi el. Tot monitorizându-i acestuia actele de administrare a ţării, Opoziţia face un bine: semnalează greşeli, abuzuri, propune soluţii etc. Asta, dacă este de bună credinţă, dacă actanţii fac o opoziţie constructivă.
Ne întâlnim, însă, astăzi şi cu acţiuni de respingere, în orice situaţie, din partea unor lideri care n-au suficientă acoperire de competenţă; fac gesturi de „veto” doar că aşa-i de bon-ton, sau dintr-o înţelegere primitivă a actului politic în general.
Pe lângă alte scandaluri – ba cu „binomul” (cuvânt patentat de Cristoiu), ba cu Kovesi, ba cu Sebastian Ghiţă, ba cu…, face – văd – o nouă poveste împotrivirea preşedintelui Iohannis faţă de PSD în general şi faţă de rezultatul opţiunii populare de la ultimul scrutin. Iohannis a intrat, astfel, în rolul predecesorului său, acela de preşedinte-jucător.
Preşedinţii României, potrivit Constituţiei, sunt ai tuturor românilor. La Cotroceni, ei ar trebui să-şi schimbe „vestimentaţia”, să abandoneze partidul care i-a propulsat şi să devină factor conciliant, de reglare, deasupra jocurilor politice, dacă acestea devin contraproductive pentru ţară.
La noi însă, nu s-a întâmplat aşa: preşedinţii, de la Iliescu încoace, într-o notă mai discretă, sau sfidând fişa postului, pe faţă, nu s-au despărţit de partidele „lor”, de guvernele „lor”. Au făcut istorie conflictele dintre Constantinescu şi Radu Vasile, dintre Băsescu şi premierii Tăriceanu şi Ponta.
Acum, Iohannis mută frontul şi are, de câte ori se iveşte ocazia, contre cu preşedintele de partid Dragnea. Evident, ca într-un joc de biliard, se ţinteşte noul premier, implicit Guvernul său.
De la Constantinescu încoace şi, mai ales, în ultimele două mandate prezidenţiale, „omul de la Cotroceni” a încercat – şi a reuşit, în bună măsură – să se impună în faţa Guvernului sau să nesocotească, prin pârghii neconstituţionale, Parlamentul. Noul Parlament, prin liderul majorităţii, doreşte să scoată la lumină această primă instituţie democratică demonizată mai mereu.
N-ar trebui să ne întâlnim cu acest conflict între Cotroceni şi Victoria, între Cotroceni şi Parlament. Să ne uităm – cum ne place mereu – spre Europa. Vom vedea că în Vest, în Franţa de exemplu, s-a împământenit instituţia coabitării. Pe Mitterand, omul celor două septenate ca preşedinte, nu l-a deranjat coabitarea, între 1986-1988, cu Jacques Chirac şi, între 1993-1995, cu Edouard Balladur, premieri de dreapta. Chiar dacă n-au împărtăşit aceleaşi opinii, ei s-au respectat. Mai mult decât atât: niciodată, Mitterand n-a avut vreo tendinţă de compromitere a acestor doi adversari politici, responsabili cu guvernarea, deşi Franţa este republică prezidenţială, cu atribuţii importante pentru Palatul Elysee.
Ar trebui să învăţăm multe de aici şi să mai lăsăm zavera (stimulată de televiziuni, transformate în factori de incitare). Mi-a plăcut declaraţia noului premier: vrea o ţară normală!
Traian ULMEANU
