România, codaşa Europei la autostrăzi, cu siguranţă este în topul primelor trei ţări în privinţa numărului de telefoane mobile achiziţionate de majoritatea populaţiei. De peste un deceniu, marile companii care operează pe piaţa românească au dat o lovitură financiară pe care cred că nu au anticipat-o. Pentru o populaţie care ani buni a orbecăit prin ceaţa comunismului, telefonul mobil a fost ca o jucărie jinduită de droaia de copii a unor amărăşteni. Toţi şi l-au dorit, toţi îl folosesc în draci chiar dacă nu au după ce să bea apă.
Pălăvrăgeala inutilă, certurile, sms-urile şi dulcegăriile amoroase îi costă anual pe români milioane de euro, dar nebunia asta pare să nu aibă leac.
Mizând pe impresia că boala de piele, odată văzută, poate fi tratată chiar dacă pacientul nu vine la cabinet, mă confrunt frecvent cu următorul aspect: un aparţinător îmi arată pe telefonul mobil suferinţa cuiva, rugându-mă să le indic tratamentul.
Săptămâna trecută, într-o singură zi am avut două asemenea cazuri. O ţărancă sexagenară şi guralivă ni s-a adresat: „Domn’ doctor, eu nu am nimica. M-a pus dracu’ şi pe al meu l-am luat cu 20 de ani mai mare ca mine. Aşa au zis ai mei, că era mai bazat în sat. Domn’e, când omul îmbătrâneşte, vai de curu’ lui!” A scos dintr-o geantă un telefon mobil, şi-a pus ochelarii pe nas, l-a activat cu degetele boante şi a grăit: „Uite câtamai cârnotaia are ăsta, eczact la cur!”
La puţin timp a intrat în cabinet o tânără, angajată pe o platformă industrială. „Bunica mea locuieşte la ţară la vreo 50 km de oraş. De câţiva ani, canceru’ i-a mâncat jumătate dintr-un obraz. Am pe telefon poza. Dânsa refuză să vină la cabinet. Îmi daţi pentru ea o reţetă?” În ambele situaţii era vorba de cancere fără dubii. Le-am recomandat acelaşi lucru: cei în cauză să se prezinte urgent la un control oncologic.
Dr. Viorel PĂTRAŞCU
