Sunt sigur că vi s-a întâmplat și dumneavoastră, mi se întâmplă și mie. Mai ales acum, după ce am revenit la ziarul mensual. De fapt, pare o contradicție în termeni. Păi, ori e ziar, ori e săptămânal, ori e lunar? Din rațiuni financiare, am făcut la rându-mi câteva jocuri de glezne până m-am lămurit că deocamdată așa este bine. Repet, deocamdată, mai ales că și Direcția de Poștă argeșeană a fost de acord să reia activitatea de abonamente. Și ea, destructurată, tot din rațiuni financiare.
Deci, lucrând la săptămânalul „Argeșul“, mă simt mult mai confiscat de actualitate. Nu atât cât am fost înainte, dar suficient cât să știu pe ce lume trăiesc. Și, vorba d-lui Pleșu, să-mi pun problema: a scrie sau a nu scrie, săptămânal, „comentarii de actualitate“. Și asta, nu doar pentru că nu-mi vine să stau degeaba, chiar dacă am trecut pragul octogenar, ci și pentru că simt nevoia să-mi duc pasiunea/datoria până la capăt. Înainte de a răspunde ca A.P. („să mor la timp și subit“), dacă-n mine mai e o fărâmă de creativitate, de ce să nu-i dau șansa să se manifeste?! De ce să nu rămân un „catalizator“, efervescent, dacă se poate. Onorabil. Aici ar merita un P.S. De văzut, la finalul textului!
A trecut peste mine și schimbarea orei de vară, când m-am lămurit că timpul tot ăla este, nici o oră nu se pierde, nu se câștigă, rămâne aceeași, dacă știi să profiți de ea. Se câștigă, în schimb, la Gala „Premiilor de Excelență“, dacă ești o valoare, o elită și dacă, desigur, bagă de seamă și te propune cineva. Câștigi tu, dar câștigă și județul tău, și profesiunea ta.
Luna noiembrie și ceva din luna decembrie este, cred, timp suficient să ne alegem elitele, valorile, fruntea, cum zicem noi, românii. Am rupt și vreo zece zile și din decembrie pentru demersul ăsta crucial, ca să nu facem doar jocuri de glezne, cum se mai întâmplă-n presă, să dovedim încă odată că suntem oameni serioși și cu responsabilitate – chiar dacă am experimentat spre a afla cea mai bună formulă de apariție – că am fost și continuăm să fim „un ziar de cursă lungă“, chiar dacă mai primenim și noi, jurnaliștii, nu doar tehnicile de presă.
Nemiloasă soartă! – veți zice. Și da, și ba! Da, pentru că, clipă de clipă, sunt și gazetar, și tată (am doi băieți, să-mi trăiască!), și bunic (am doi nepoți, unul deja mi-a preluat o bună parte din meserie, cu brio!, celălalt – student la Medicină), și coleg, și prieten, și cetățean argeșean (că d-aia n-am plecat la pensie și continui să rămân un „scârța – scârța“ pe hârtie). Metafora ar trebui schimbată, de vreme ce acum „scârțâi“ pe calculator. Da, ca jurnalist, trebuie să-mi asum și această deprindere, în ciuda vârstei. Ehei, pe vremuri, am dat și luat examenul de atestare profesională – n-ar strica să reluăm ideea de atestare! – și la dactilografie, și la stenografie. Toate la vremea lor, nu? N-a lipsit mult, să nu fim examinați, în 1974, și la limba esperanto. Noroc acum cu engleza, că-i mai frecventabilă. Oficială în UE.
Ei, bine, tuturor acestor calități (sau defecte!) trebuie să le fac față, ceas de ceas, zi de zi. Altfel spus, sunt confiscat de actualitate, sunt obligat fiecăruia dintre ei să le acord timp și, dacă se poate, chiar cu empatie, trăind fiecare clipă pe cord și pe meninge. Asta-n intimitatea mea, că și-n afară, în târg și dincolo de el, nu pot să mă prefac că nu-mi pasă, că totul e-n regulă, că n-am „reactivitate“. Uite, de pildă, că presa vine cu „știri bombă“, reale sau „făcătură“, dezvăluiri, mărturisiri, interviuri, scandaluri, inclusiv din „statul paralel“ bucureștean care „transpiră“ și la Pitești.
Bine, bine, dar cu cine nu e paralel? Statul nostru. Cu linia ferată, nereparată de ani buni, ca și gara de la Curtea de Argeș. Cu Guvernul lui Bolojan care taie și spânzură, că suntem datori vânduți. Dar cine o fi făcut datoriile astea nerușinate, ca și pensiile magistraților, nu cei de la Putere? Cu președintele Nicușor Dan, care, din inerție, își ia copiii și pleacă la plimbare, de parcă și asta n-ar fi normal. Dar, deh, presa trebuie să tragă și ea cu arcul, pe principiul să țintească obiectivul cel mai înalt. Din păcate, nimerește pe lângă!
Cred că acum e mai „paralel“ ca niciodată cu cei ce torpilează și manipulează tot ce pare să mai meargă normal. Cu defazații, expirații, bombănitorii, analiștii de doi bani, suspendații, „doctoranzii“. Dar și cu cei care peste noapte au devenit experți în gazare (de văzut fluxul de știri!), ori n-au avut timp să facă inventarul lucrurilor uitate de comuniști: străzi neasfaltate, conducte ruginite sub pământ din care țâșnesc, când și când, apă și gaze, ba chiar și petrol. Apa să ne inunde, gazele să ne arunce în aer, străzile și trotuarele să ne întindă capcane. Astfel că nici nu știi ce soartă e mai bine să ai: victimă sau erou. Al sorții!
De-o fi una, de-o fi alta, vorba poetului, bucuroși le-om duce toate. Progres, nu alta! Că – vorba aia – progresul guvernează lumea. A cui lume? A noastră, că d-aia am făcut „livoluție“, să fim liberi să facem ce vrem. Chiar să ne vindem țara! Că n-ar fi prima dată. Unii s-o vândă, alții să comenteze-n stradă.. Nemiloasă soartă! Nu ies în stradă, să țopăi, să strig, să huiduiesc, dar și eu … pac, la gazetă! Că la asta mă pricep.
P.S. Mă sună directorul „Jurnalului de Argeș“ să stau de vorbă cu Gabi Lixandru pe un subiect oarecum „spinos“. Sigur că am stat, fără discuție, dar subiectul ăsta este, de mai bine de un an, al „J.A.“ și n-aș vrea să amestecăm lucrurile. Și totuși, subiectul merită toată atenția. Un inginer din „Silvic“ a murit cu zile și nicio instanță nu dă un verdict. Fiecare se spală pe mâini. Că-i vorba de județ, ori de centru, mai toți fac pe mortu-n păpușoi. Ce părere am eu? Păi, cred, în speța asta, mai ales acum ar trebui să avem la zi o lege a presei în care să fie stipulată răspunderea instituțiilor juridice și politice. Vizavi de ce scrie presa. Real sau bazaconii. Altminteri, noi scriem, iar ceilalți se fac că plouă, dacă speța dă bătăi de cap. Din două, una: ori, azi, nu mai suntem a patra putere din stat, ori suntem una de … trimis la plimbare?
Ce fac eu acum nu-i altceva decât să apelez la Legea nr. 8 din 2006, în care se prevede clar că presa este „de utilitate publică“. Cum traduc în fapt această utilitate? Și, mai ales, cu cine? Concret! Ca să fiu de folos, dacă nu celui mort, măcar celor ce sunt în viață. Altminteri … nu-i decât tot un joc de glezne. Iubiților demnitari, asta vreți?
