De Paști, ne întristăm și ne bucurăm în egală măsură. Ne întristăm că Iisus Hristos este jerfit pe cruce, ca să fim noi absolviți de păcate, și ne bucurăm că, după moarte, a urmat, supranatural, Învierea celui ce și-a dat viața pentru mântuirea noastră.
Păcătuim, păcătuim și iarăși păcătuim! Că suntem oameni supuși ispitei. Paul Kurtz vorbește de „ispita transcendenței”, dar mă tem că n-are dreptate. Cu transcendența. Căci nu ea ne ispitește, ci cel care ne dă cu tigaia în cap, când ne prăjește la focul Iadului. Dacă o fi așa. Dar despre asta, altădată! Acum și aici îmi propun să lămuresc cum este cu păcatul și cu jertfa făcută. Care-i semnificația ei? Cine o face și pentru ce o face? Pentru răscumpărarea păcatelor. Jertfa animalelor și sângele acestora rezolvau problema păcatului de moment, dar nu puteau rezolva mântuirea sufletului, care este veșnic.
În „O istorie a emoților umane”, Richard Firth – Godbehere scrie că „a păcătui înseamnă a încălca legile lui Dumnezeu”. L-ai mâniat pe Dumnezeu, ai încălcat legile, trebuie să-ți răscumperi păcatele, să fi iertat, să te bucuri de mila Celui de Sus. Jertfa lui Iisus este ca un pod creat între om și Dumnezeu.
La Cina cea de Taină, Mântuitorul le spune ucenicilor, luând pâinea și frângând-o: „Acesta este trupul meu care se dă pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după ce a mâncat, a luat paharul și l-a dat zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut cu sângele meu care se varsă pentru voi” (Luca 22: 19 – 20). Prin acest sacrificiu, suprem și de neimaginat, în sensul că un părinte își trimite la moarte copilul, Mântuitorul împacă lumea cu Dumnezeu și totodată cu sine. Sângele nu este neapărat doar lichidul din corp, ci viața însăși, cu forța ei, cu vitalitatea ei. Isus s-a dăruit pe sine, la rândul lui credinciosul îi dă înapoi Creatorului viața sa, căci el nu este proprietarul ei. Asemenea Mielului fără cusur și fără prihană, și credinciosului i se cere să-și ispășească păcatele, căci prin ele strică echilibrul creației lui Dumnezeu. Și acest lucru este posibil prin iertare. Care iertare nu mai trebuie să provoace o jertfă sângeroasă, căci Dumnezeu nu este un idol însetat de sânge, ci un părinte care-și iubește copiii și-i îndeamnă la înțelegere pentru viața eternă. Cu prețul vieții propriului copil!
Istoria credințelor religioase ne arată că ideea de jertfă a apărut înainte de creștinism, la popoarele politeiste. Și grecii, și romanii, cu toată civilizația lor avansată, veneau să aducă jertfe, ca să li se ierte păcatele.
Fiindcă se temeau de zei, de divinitate, de transcendență. La evrei, de pildă, exista riscul pedepsirii până la patru generații de urmași. Iar Cele Zece Porunci fac parte dintr-o lungă listă de păcate care puteau declanșa mânia lui Yahveh. Cum este numit Dumnezeul lor. Iar cel mai mare păcat era idolatria, cei vinovați fiind dincolo de pocăință.
Este interesant cum trăiau emoțiile evreii antici și cum răspundeau practicilor rituale de jertfire. Care jertfire era o curățare rituală. Ce se jertfea: animale, cereale. Cum se proceda? Potrivit „Exodului” 29:18, „berbecele să-l arzi de tot pe altar; aceasta este o ardere-de-tot pentru Domnul, este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”. Procedându-se astfel era calmată repulsia Domnului, creând-se în Templu, prin arderea cărnii și a cerealelor, arome plăcute, menite să emoționeze și pe cei păcătoși ori martori ai păcatului.
Dar, în timp ce mânia Domnului putea fi calmată pentru o perioadă scurtă de timp, jertfa unui om, cu atât mai mult Fiu al lui Dumnezeu, înseamnă o ispășire mult mai puternică. Așa cum a crezut și Avraam, când s-a hotărât să-l jertfească pe Isaac. În cazul lui Iisus, jertfa este făcută de dragul nostru, că Iisus și-a oferit sângele pentru iertarea tututor, de orice neam ar fi, nu doar cel iudaic. Așa l-a și prezentat Pavel pe Isus, când a făcut vizita la Templu și când l-a înfățișat pe acesta ca fiind liber de moarte.
Era, de fapt, oferta unei vieți noi, căci altminteri nu era deloc ușor, nici atunci, nici astăzi, să vii și să spui că un bărbat a înviat din morți. Nu doar într-un sens spiritual, metaforic, ci de-a adevăratelea, cu fapte văzute și trăite pe viu de un ucenic al lui Iisus, Pavel din Tars. Stoicul. Văzute și povestite creștinilor din Roma, la una din întâlnirile secrete ale acestora la catacomble de la Ostrianum, așa cum o relatează Henryck Sienkievicz în „Quo vadis”. La distanță de 70 de ani de la Învierea Domnului. Merită redată scena, povestită fierbinte de Apostol mulțimii de credincioși: „Era noapte rece, ca acuma, dar a clocotit inima în mine; am scos sabia să-L apăr ( pe Iisus din Nazaret, căutat de soldații romani – n.n.) și i-am tăiat urechea unui slujitor al arhiereului. L-aș fi apărat mai mult decât propria-mi viață, dacă nu mi-ar fi zis: „Bagă-ți sabia în teacă. Vrei oare să nu beau paharul pe care mi l-a dat tatăl meu?… Atunci l-au prins și L-au legat”.
Și Iisus a băut până la fund paharul jerfei spre iertarea păcatelor tuturor neamurilor. Săvârșind jertfa supremă. Ca să ce? Ca omul, pe această cale deschisă de Hristos – „Calea, Adevărul, Viața” – să ajungă în Împărăția Cerurilor. Asta pentru că „nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Așadar, mântuirea este un dar, oferit de Fiul lui Dumnezeu, prin suprema sa jertfă. Este viața eternă pe care o primim de la el ca să-l urmăm. Să-l urmăm, căci după ce s-a jertfit, se așează la dreapta Tatălui pentru totdeauna. Iar, dacă credem, trebuie să-i fim prin preajmă, nu? Gustând din eternitate!
