Lumea asta zorită a pierdut din semnificaţia sărbătorilor religioase. În zilele acestea ni se spune de către guvernanţi cum să ne comportăm de sărbătorile pascale. Or, dacă oamenii ar cunoaşte adevărata semnificaţie a Paştelui, în sensul că este vorba despre o sărbătoare a omului singur, precizările guvernanţilor ar fi inutile. Fiind singuri în timpul acestor sărbători, noi am respecta – volens nolens – restricţiile impuse de pandemia de Covid-19. Prin urmare, Paştele este sărbătoarea omului singur, a omului care se întoarce la sufletului lui pentru o reprimenire duhovnicească. Paştele nu e precum Cărciunul, o sărbătoare a familiei. Iar dacă Paştele administrează taina Învierii, Crăciunul administrează taina Naşterii. Apare astfel o identitate de substanţă a celor două momente, o relaţie naturală, care este dată de tocmai contrariul a ceea ce presupune Naşterea şi ceea ce înseamnă Învierea. Desigur, elocvenţa revelatoare a celor două momente îşi găseşte exprimări diferite, dar scopurile sunt identice. Prin naştere, Iisus este vestitorul unui destin revelator pentru om. El însuşi este cel care revelează o altă lume şi care se împlineşte prin Învierea din morţi.

În mod concret însă, fizic dacă vrem, în atmosfera socială în care trăim astăzi, afectată de Covid-19, de restricţiile impuse de pandemie, de oamenii îmbrăcaţi în combinezoane, cu măşti pe faţă, o rază de lumină şi căldură va străbate în Noaptea de Înviere spre noi. E o veche rază din soarele adevărului şi al speranţei ce zilnic, de două mii de ani, luminează minţile şi încălzeşte inimile celor buni credincioşi. Natura se trezeşte la viaţă. Pomii înfloresc. Şi frunze noi redau codrilor o nouă viaţă. Soarele de primăvară dă tărie sufletească şi trupească omului şi câmpului roditor. Toate acestea vin după ce natura întreagă a fost jertfită pe altarul iernii, având drept simbol, în plan uman, jertfa lui Iisus Hristos.

Drept care, pentru ca primăvara să ia locul iernii, are nevoie de căldura şi lumina soarelui, aşa cum noi, oamenii, pentru a învinge moartea şi problemele vieţii, avem nevoie de credinţă în Dumnezeu. Or, pentru a birui, credinţa are nevoie, la rândul ei, de jertfă. Nu se poate vorbi despre credinţă fără să aminteşti de jertfă. Dacă Iisus Hristos nu ar fi pierit pe cruce, poate că religia creştină rămânea una dintre diversele secte neînsemnate ce abundau acum două mii de ani în Asia Mică. Fără jertfă, credinţa devine filosofie. Unii semeni ai noştri îşi transformă credinţa în filosofie, pentru că nu cunosc valoarea jertfei. Şi astfel, ei alungă „sanctuarul din templu”. Deci, când credinţa devine filosofie, noul sanctuar creat de zeiţa raţiune este adulat sub formă de idei, nu de iubire. Credinţa ajunsă filosofie idolatrizează omul gânditor, iar cu cât cultul acestuia va creşte, cu atât învăţătura lui se volatizează. Pentru că nicio credinţă ajunsă filosofie nu poate rezista fără jertfă.

Înţelegând acest adevăr, doi părinţi ai vechii biserici, Tertullian şi Origene, care au trăit la finele veacului al doilea, au încercat să se apropie de credinţă cu instrumente filosofice, în numele unui sacrificiu personal. Tertullian, de exemplu, şi-a „sacrificat” intelectul. El se ruga şi chema nu sufletele dresate în şcoli, umblate prin biblioteci, hrănite şi îndestulate în academii şi sub porticuri antice, nu la astfel de suflete apela Tertullian, ci la sufletul simplu şi neinstruit, neajutorat şi neexperimentat, aşa cum se află în omul care îl are doar pe el, aşa cum vine acest om din uliţă, din colţul străzii, din şantier. Tocmai de neştiinţa acestui suflet avea nevoie Tertullian.

Pe de altă parte, Origene şi-a „amputat” penisul (sacrificium phalli), fiind conştient că viaţa creştină pretinde suspendarea totală a legăturii senzuale cu lumea, mai exact sacrificarea acelei funcţii care este socotită una dintre cele mai puternice instincte ale omului.

Prin urmare, numai ideea de jertfă ne ajută să înţelegem mesajul lui Hristos, nu mesele îmbelşugate şi mirosul de parfum al tovarăşelor noastre de viaţă amestecat insolit cu mirosul de anghemaht sau ardei umpluţi, sarmale sau mititei. Această idee a jertfei a fost cauza polemicii dintre filosoful Lucian Blaga şi teologul Dumitru Stăniloae. Pentru Blaga este exclusă revelaţia de orice formă indiferent de jertfa noastră. În creştinism însă, spune Dumitru Stăniloae, revelaţia supremă este dovedită prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. El afirmă: „Răsăritul ortodox nu e dominat numai de convingerea că transcendentul coboară, ci de conştiinţa că el nu coboară decât dacă omul se sileşte prin eforturile proprii să se facă apt să-l primească”. Şi astfel, credinţa revine prin coroana de spini şi printr-un anumit stoicism personal la ceea ce este ea de milenii, la temelia ei. Aşa cum pentru trăinicia unei case legenda spune că e nevoie de a închide în zidurile ei umbra unui om, recuperând cu viaţa sa eternitatea temeliilor. Drept care, credinţa întreţine iubirea faţă de oameni, filosofia îndeamnă la iubire faţă de înţelepciune. Or, în momentul în care credinţa devine filosofie, iubirea de oameni îşi pierde din conţinut. Iar dacă filosofia nu a şters nicio lacrimă, credinţa, în simplitatea şi pardoxurile ei, le poate şterge pe toate. Zilele trecute, un prieten de departe îmi spunea că totul în viaţă depinde de credinţă.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio