În penultima zi a anului trecut, mă sună Dănuț, nepotul profesorului Nicolae Enescu din Curtea de Argeș. Să-mi reamintească de bunicul său care s-a stins, ca un martir ce-a fost. S-a stins discret, într-un decembrie 2009, ca și cel din 1989, dar, cum îl știu, neîmpăcat cu destinul lui. Un intelectual cu o viață și o luptă exemplare care, vorba academicianului Gh. Păun, vine din cartea de istorie, ca să se ducă tot în cartea de istorie. Oare? După zece ani, câți dintre noi își mai amintesc de el? Nu-i datorăm și lui prezentul și mai ales viitorul nostru? Faptul că nu mai trăim într-un regim dictatorial, capabil să ne țină în închisoare și în teroare? Lui, și nu doar lui, datorăm scuturarea de anii în care bestia sălbatică pusese stăpânire pe firea românească, tremurând în fața terorii legionare și a celei comuniste.
Deschid, întru amintirea anilor de închisoare, de tortură, cartea „Memoria lacrimei” a deținutului Nicolae Enescu. Condamnat la 6 ani de închisoare pentru „delictele de uneltire contra ordinei sociale și deținere ilegală de armă”. Scrie nimeni altcineva decât colegul de celulă al lui Corneliu Coposu, după ce, eliberat, pribegise în Bărăgan, fusese porcar, tratat ca un „paria”. Cum nu contenea să-mi spună, ținându-mă afectuos de mână. Și să scrie apăsat, ofensat, disperat: „De la Craiova m-au transferat la Aiud, iadul pușcăriilor comuniste. Era ca din iad în iad. Pe nepotul meu Dănuț l-am întrebat odată: Dănuț, îți dau cuvântul Aiud, spune-mi prin anagramare ce cuvinte mai afli. În câteva secunde mi-a răspuns: IADU, IUDA. Tocmai ce caracteriza pușcăria prin care am trecut.” Calvar îndurat și care n-a însemnat altceva decât barbarie, urlete, lacrimi, bătăi la tălpi, lovituri de cravașă, pumni, bâte, bocanci în coaste, tortură în celule fără geamuri, cu apă pe jos, foamete, frig, boli, lipsa medicamentelor, oameni schelete, muribunzi, cadavre aruncate în groapa comună. Mai bine de șase ani a fost chinuit în închisoare, la „zarcă”, torturat să spună cui îi erau destinate armele ascunse în podul casei. Cui să fie, dacă nu partizanilor ascunși în munții Argeșului?
Cartea, pe coperta căreia se răsucește ostentativ o sârmă ghimpată, nu este altceva decât un plâns răzvrătit. Al unui dascăl care a pătimit apocalipsa, a sângerat în celulele temnițelor de la Pitești, Craiova, Aiud, alături de alți martiri ai acestei nații. Fiindcă în România rareori se întâmplă ca acel ce-și iubește țara să nu fie și pedepsit.
Ca un făcut, abia am terminat de citit cartea Adrianei Georgescu, și ea arestată de comuniști, supusă torturii de echipa „omului – șobolan Nicolski”, care ne reamintește obsedantul „fenomen Pitești”. Citesc înfiorat: „Cei doi mă înșfacă. Mă zbat. Ei râd. Odaia se învârte în jurul meu. Nu mă pot abține, închid ochii și lovesc cu pumnii și picioarele în stânga și-n dreapta. Cineva mă apucă și mă dă cu capul de pereți. Capul mi-e atras de podea ca de un magnet…”
Vrem, nu vrem, amintirile astea din fostele închisori comuniste ne torturează și pe noi, ne mitraliază conștiințele, ne dor aproape fizic. Cum ne dor și rănile și moartea martirilor revoluției din decembrie 1989.
Am trecut într-un nou an, dar, mă tem, continuăm să basculăm spre un orizont nebulos. Nicolae Enescu, Adriana Georgescu, jurnalistă și șefă de cabinet a generalului Rădescu, Corneliu Coposu, frații Arnăuțoiu, partizanii din munții Muscelului, Elisabeta Rizea, Apostol, împușcat demonstrativ în comuna natală, Șuici… sunt martiri care s-au jertfit, lacrimi în oglinda cărora se reflectă istoria noastră scrâșnind de insulte la adresa umanității.
Ei fac parte din galeria impresionantelor figuri de martiri, de eroi. S-au jertfit pentru ca anul care a venit, pentru ca mâinele care vine să fie mai buni, mai umanizați. Să mă iertați că acum, la început de an, rătăcesc prin labirintul unor amintiri dureroase, dar nu este un capriciu livresc. Nici măcar un „triumf al resemnării”, cum zice Anița Nandriș, surghiunită 20 de ani în Siberia fiindcă s-a născut în Basarabia. Nu știu dacă băgați de seamă, dar generațiile frustrării pre și post-decembriste nu-și găsesc nici ele locul. Și nici starea. Trăiesc și retrăiesc un șoc moral. Cu toată inițiativa redeschiderii procesului revoluției, răul pare să intre în hibernare.
Nemaipomenindu-le măcar numele, dacă nu și faptele eroice ale victimelor dictaturii, nu facem altceva decât să lăsăm ca răul să intre în hibernare. Și, dacă se va întâmpla așa, vom avea de înfruntat efectele toxice ale acestei uitări. Aparent nevinovate, fiindcă altă făină se macină acum pe scena politică agitată, chipurile, de „asigurarea” unor condiții ideale de viață. Ideal care orientează, dar și dezorientează conștiința tineretului nostru. Chiar și a noastră!
Da, sigur că ne dorim un an mai bun, urăm un an mai bun și cititorilor noștri. Dar să nu jubilăm, la cumpăna dintre ani n-au explodat decât niște artificii. Artificii desprinse azi din tabla de materii a cărții de ieri a lui Cioran: „Pe culmile disperării”. Este jarul mocnit al unui incendiu. De nu s-ar aprinde!
