Ultimele zile ale iernii s-au scurs negrăit de încet. Iar acest început de martie este atât de plumburiu şi monoton, încât mi-am pierdut până şi cadenţa interioară a vieţii spirituale. Răul sufletesc cauzat de pandemia de Covid-19 şi, mai ales, de războiul de la graniţele ţării este tot mai greu de îndurat. E un rău ce coboară adânc în suflet, încât devine tot mai apăsător. Dacă firea mea protectoare, moştenită de la bunii şi străbunii mei, nu s-ar îngriji de încercările acestei stări pesimiste, creându-mi un fel de somnolenţă, cred că nu aş mai putea ieşi din starea care tinde să mă cuprindă. Iată de ce sărbătoarea mărţişorului şi a femeii nu sunt fixate întâmplător la aceputul lunii martie, lună care încă nu-şi poate scoate capul de sub straiele gerarului. Sunt două momente ce ne oferă ocazia să le facem bucurii celor dragi nouă. Căci iubirea de femeie, de exemplu, este cea care te poate scoate din orice monotonie, din ceaţa plumburie a acestor zile de trecere spre primăvara autentică. Aşa că-mi aduc aminte de ce i-a zis David lui Ionatan, fratele său de cruce aflat pe moarte: „Ionatane, Ionatane, te-am iubit cu iubire de femeie”. 

Prin urmare, atunci, în societatea patriarhală, se considera că iubirea de femeie e cea mai înălţătoare şi cea mai profundă. Apoi, mai este şi „Invierea” lui Tolstoi, în care autorul povesteşte despre frumoasa Katiuşa, ţărancă orfană, crescută pe propietatea moşiei, ducând o viaţă fericită. Dar prinţul Nehliudov o seduce înainte de a fi chemat să-şi facă stagiul militar. Aflând că fata urmează să nască, stâpâna o alungă de la moşie. După ce Katiuşa se adăposteşte câtva timp în sat, ea pleacă la oraş. Însă oraşul e un iad, în care ea nu găseşte sprijin şi apărare. Şi cade victimă prostituţiei. Prin nu ştiu ce iţe trase de nişte martori mincinoşi, Katiuşa e implicată în uciderea unui om şi ajunge în faţa juraţilor. Or, instituţia juraţilor e o parodie. Juraţii, nedormiţi după o noapte de chef ori de joc de cărţi, vorbesc despre alte lucruri în camera de deliberare. Drept urmare, femeia este condamnată la muncă silnică în Siberia. Prinţul a auzit povestea tristă a celei pe care a sedus-o cândva, vizitând-o în iadul închisorii. 

Când îl recunoaşte, Katiuşa îi aruncă în faţă ura şi dispreţul ei. Chinuit de remuşcări, în sufletul lui Nehliudov se trezesc sentimente nobile şi îşi împarte pământurile la ţărani, întovărăşind-o, fără voia ei, în Siberia. Prinţul spera că nefericita se va hotărî să primească cererea lui de a lua-o în căsătorie. După grele lupte sufleteşti, femeia acceptă, fiindcă nu a renunţat niciodată la iubirea faţă de el. Şi, totodată, în închisoare, începe opera de purificare sufletească, ceea ce înseamnă o adevărată „înviere”. 

Or, fără suflet, ce ar mai fi putut să reînvie? Însă Katiuşa demonstrează că are suflet, la fel şi Nehliudov. De fapt, însuşi Tolstoi mărturiseşte că romanul lui e unul sufletesc, dar de esenţă feminină. Căci el nu se referă la învierea simţurilor, ci la cea a sufletului. Iată la ce te supune un suflet! Numai sufletul celui ce iubeşte cu adevărat cuprinde întreaga fiinţă a iubirii. Iar cei fără suflet iubesc prin simplificare, pornind de la faptul că actul sexual şi atracţia fizică formează fondul dragostei, reducând astfel sentimentul iubirii la forma urechii sau la frumuseţea nasului. Şi, aşa cum zicea Marshall McLuhan, femeia a ajuns astăzi o piesă de schimb. 

Alături de toate acestea, vin acum cu un alt exemplu, care nu se referă la iubirea de femeie, ci la reacţia promptă a vest-europenilor faţă de acţiunea militară a ruşilor asupra Ucrainei. Recţie care demonstrează că această lume mai are încă suflet! Clotilde Armand nu a avut dreptate când a declarat că vest-europenii nu mai cred în suflet. Ea poate că a venit din „Scrisoarea a II-a” a lui Mihai Eminescu, în care un vers se referă la „către vreo trandafirie şi sălbatecă Clotildă…”. Ce efect mântuitor vor fi avut ideile politice ale acestei femei străine de spiritul românesc, ajunsă primar în ţara noastră, care, în numele sfântului adevăr, numit de un filosof german „ochiul lui Dumnezeu” pe pământ, dacă nu unul egal cu zero?! Or, biata de ea, nu ştie că un conaţional al său, cel care şi-a pierdut fiica în Sena, anume Victor Hugo, a spus că nimic nu trebuie s-o înjosească pe femeie, pentru că ea are ceea ce este mai sfânt şi mai nobil pe lume: are suflet! Motiv pentru care francezii le sărbătoresc la început de primăvară pe fecioarele dispărute prematur dintre noi şi care nu au cunoscut plăcerile trupeşti. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio