Am avut şansa de a face studenţia în capitala culturii româneşti şi, când spun asta, sunt tentat să afirm că, de multe ori, soarele de la Bucureşti răsare. Să nu se supere nimeni, dar efervescenţa culturală, drumurile afirmării depline aici se împlinesc, pentru că aici, ca la o echipă sportivă, se fac „transferurile” culturale cele mai valoroase. Am avut privilegiul – în mijlocul unor colegi filologi, împătimiţi de teatru, care ulterior au devenit cronicari dramatici (Victor şi Ion Parhon sunt exemple) sau scriitori de piese de teatru sau regizori (Ion Coja, D. Dinulescu) – să văd stagiuni întregi cu biletul acela redus, de student, pentru care făceam coadă cu noaptea în cap, pe la casele teatrelor.

Mă urmăreşte o replică pe care mi-a dat-o o actriţă frumoasă – în viaţă şi pe scenă. Am văzut-o, ca mulţi piteşteni, pe scena Teatrului „Al. Davila” şi mi-am permis să-i spun ceva la care m-am gândit adesea, urmărind-o pe „scândura” piteşteană: „De câte ori vă privesc, vă văd pe o scenă bucureşteană”. Era, evident, gândul că acolo, în climatul acela, faima i-ar fi alta – şi mai mare. Ştiţi ce mi-a spus? „Bine, dar aici nu e loc? Aici cine să facă…?” Şi a urmat o pledoarie pentru misia actorului, oriunde s-ar afla. O ascultam şi-mi aduceam aminte – mereu îmi vin replici celebre, din cărţi – de ce a spus I.G. Duca, când ministrul de atunci al Justiţiei, Al. Stănescu, l-a întrebat pe absolventul I.G.D. unde ar dori să fie numit: „Oriunde, dreptatea este la fel!” Da, oriunde se face teatru! Aşa gândea şi ACTRIŢA: oriunde se poate face TEATRU! Oriunde poţi fi apreciat, îndrăgit, dacă te dedici meseriei, dacă arzi pentru ea, dacă o respecţi. M-am întrebat adesea: de ce nu toată lumea – aşa, dintr-un impuls interior – poate să facă teatru, să fie actor? Ar fi vorba doar de premisa frumuseţii fizice, care triază? Răspunsul l-am primit încă o dată privind-o pe ACTRIŢĂ devenind Medeea, Aneta Duduleanu, Eliza, 8 personaje în Lady Capuletti, domnişoara Iulia, Irina, Carmen Anta, Miţa Baston şi alte personaje…

E o amprentă scenică pe care o lasă de fiecare dată. Dincolo de talent, irump risipa de sentimente, de trăiri, o bucurie de a juca. Of, acest verb! E adevărat, aşa se spune: „a juca roluri”, dar numai sufletul şi mintea actorilor pot depune mărturie că nu este deloc o… „joacă”, ci o cheltuire enormă. Luminiţa Borta, căci despre Domnia Sa este vorba, poate spune (şi noi o înţelegem şi-i dăm dreptate) ca personajul Carmen Anta: „Am pornit pe un drum de pe care nimeni şi nimic nu poate să mă întoarcă” („Ciuta” – de Victor Ion Popa). Este drumul pe care dogoreşte pasiunea pentru teatru. Este drumul pe care, venind la teatru, descoperim frumosul din noi şi de lângă noi şi-l punem stavilă urâtului, înţelegem mai bine rosturile acestei lumi, ale acestei societăţi tot mai complicate, în care trăim. Luminiţa Borta poate spune ca Nina: „Sunt un pescăruş. Nu, nu e asta. Acum sunt actriţă„. Şi mai zice ceva Nina: „Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă” („Pescăruşul” de Cehov).

Când în jurul nostru este atâta gălăgie, când – în vârtejul neadevărurilor, al imposturii, al incompetenţelor lustruite cu mai multe facultăţi şi doctorate, al atentatelor zilnice la adevăratele valori – mă gândesc că, în oraşul meu, mai sunt oameni care stau deasupra nevolniciei, mai am (mai avem) o speranţă şi trăiesc un sentiment tonic, nu mă mai simt descurajat. Îţi mulţumesc pentru aceasta, Luminiţa Borta! Dumneavoastră, actorii, sunteţi leacuri pentru suflete!

P.S. Nimic despre politică, despre alegeri, manevre, promisiuni, deşertăciuni electorale…

Traian ULMEANU

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio