Istoria înseamnă, generic, trecut. Noi ne întoarcem mereu la el, vrem să-l cunoaștem și să-l înțelegem mai bine. Niciodată însă nu îi epuizăm înțelesurile, pentru că trecutul înseamnă timp, iar timpul îngroapă în sine multe detalii, multe nuanțe și clipe care (ne) rămân nedescoperite, nerecuperate și, prin urmare, necunoscute. Cu acest gând am intrat sâmbătă, 21 octombrie, la Memorialul Închisoarea Pitești, pentru evenimentul Gulagul European. Expoziție internațională. Suntem datori să vedem, să auzim, să aflăm ce se află sub prezentul nostru, deși – da – pe noi ne interesează viitorul. Vrem să privim înainte și deseori auzim că nu este benefic să trăim cu capul întors spre trecut. Dar, despre ce viitor s-ar putea vorbi fără să vorbim despre rădăcini? Trebuie să vedem, fie și cu ochii minții, situații dramatice, cum spunea Matei Vișniec, în Prefața la Procesul comunismului prin teatru, prin care orice spectator, fie că a trăit sau nu drama comunismului, să poată înțelege din punct de vedere emoțional, visceral, opresiunea ideologică și absurditatea noțiunii de utopie științifică. Oricât de dificilă ar fi, oricât de incertă sau de traumatizantă, istoria este pentru noi magistra vitae – învățătoarea vieții!
Și care mai este, oare, percepția tinerilor de azi despre perioada comunistă? Când pentru ei, din perspectivă temporală, vorbim despre o epocă încețoșată, care, paradoxal, a ridicat România în plan economic. Comparând cei 45 de ani de comunism cu 34 de ani de libertate și de construcție a așa-zisei democrații, nu ieșim prea bine azi la capitolul realizări, iar generațiilor care nu au trăit acele vremuri li se par comparabile, cu bune și rele și li se pare adesea ceva exagerat, de neînțeles în frisonul care străbate omul matur la amintirea „epocii de aur”.
Ca în metafora lui Soljenițîn, din celebra investigație narativă în care scriitorul compară sistemul sovietic al lagărelor de concentrare și de muncă silnică, cu un arhipelag, Gulagul ne apare, pe drept cuvânt, ca un lanț de insule ale suferinței. Așa a fost prezentat și de către partenerii Memorialului, invitații de la Platforma Europeană Memorie și Conștiință, de către ambasadorul polonez Pawel Soloch și de istoricul Lukasz Kamiński. Pentru că Gulagul a fost din păcate un lucru real, iar comunismul doar o iluzie ideologică, ceea ce explică, poate, diferența între adepții regimului, de ieri și de azi, și cei care nu mai vor să audă de el. Dar amintirea este necesară, cei care nu învață istoria sunt sortiți să o repete, scrie cercetătorul George Santayana. Peste 200 de persoane au venit să asculte istoria succintă a Gulagului, cu formele lui care au precedat istoria sovietică și cu impactul lui șocant asupra Europei. Ideea lagărelor inventate de om împotriva omului, primele forme, evoluția și mecanismele de funcționare ale acestora. Cele trei stadii de dezvoltare – lagărele de filtrare, de internare administrativă și cele de muncă forțată – oferă în prezent suficiente date pentru a putea fi reconstituită istoria amară a represiunii, a deportărilor, a execuțiilor sau a detenției forțate. Pe teritoriul de azi al Uniunii Europene, așa cum îl știm, și în vecinătatea acestuia, după cel de -Al Doilea Război Mondial au existat aproximativ 800 de lagăre, iar cifrele spun că aproximativ 1.500.000 de oameni au trecut prin ele (luând în calcul atât deținuții de drept comun, cât și deținuții politici). Specialiștii Clara Mareș şi Łukasz Kamiński au vorbit inclusiv despre valurile de arestări din România, iar curatorul Woitek Bednarski a prezentat demersul inedit prin care mai multe organizații şi instituții, din mai multe țări, au fost aduse împreună pentru a crea această panoramă a represiunii comuniste pe plan european. Programul a inclus și vizionarea filmului „Binecuvântată fii, închisoare!”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, după care alte două invitate, supraviețuitoare ale gulagului românesc, Galina Răduleanu şi Nina Moica, au împărtășit publicului gânduri despre experiența închisorii. Seara s-a încheiat cu câteva cuvinte adresate audienței de cunoscutul piteștean Sergiu Rizescu, urmate de vizitarea expoziției.
Timp de peste trei ore niciun spectator nu a plecat de la eveniment, semn că mărturiile și sursele autentice nu rămân fără ecou, mai ales că au fost acolo și destui tineri. Suntem datori să cunoaștem, să știm despre „istoria-fapt”, cum o numea eseistul Andrei Cornea. Cealaltă formă, „istoria-interpretare”, este întotdeauna multiplă, variată, contradictorie, depinzând mai mult de sursele și metodele celui care o propune, dar și de ideologia acestuia și de momentul când trăiește el. Istoria Gulagului (ne) este necesară. Trebuie să fie privită ca o istorie publică, o moștenire amară a secolului XX, pe care trebuie să o purtăm cu noi. În viitor…
Magda GRIGORE
