Se spune că istoricul este cel mai „obiectiv în subiectivitatea sa” dintre oamenii de ştiinţă. El n-a auzit pasul greu al legiunilor lui Hannibal, nu a participat la Revoluţia franceză, dar este dator să vorbească despre ele. Istoria este o curgere nedeterminată a timpului, în care fiecare dintre noi nu este decât un scurt moment. În Roma antică mormintele păgâne purtau adeseori inscripţia „Noi eram, am fost, nu mai suntem”. Drept care, dificultatea abordării faptelor istorice este cu atât mai mare cu cât nu avem numai de ales într-o opţiune dihotomică, între realism şi alegorie, ci trebuie să ţinem seama şi de faptul că, în istorie, cercetarea ne propune o întreagă serie de interpretări posibile. Nu mai vorbesc despre situaţia în care ne lipseşte şi materialul istoric. Istoria Românilor, spune Nicolae Iorga, n-a reuşit încă să-şi strângă întregul material istoric, ea n-a ieşit încă din faza acestei acumulări.
Pe de altă parte, obiectivitatea în subiectivitate îi împarte pe istorici în două tabere. Unii îşi aruncă ochii asupra trecutului şi zăresc mai întâi un număr mic de actori principali care conduceau întreaga piesă. Aceste personaje importante le reţin privirile, istoricii străduindu-se să le descopere motivele care îi făceau să acţioneze într-un anume fel şi nu în altul. Aceşti istorici uită restul; pentru ei istoria este un cimitir de elite. Importanţa faptelor istorice întreprinse de câţiva oameni îi face pe istorici să aibă o idee exagerată despre influenţa pe care o poate exercita un om şi să creadă că trebuie să pleci de la acţiunea particulară a unui individ pentru a explica faptele istorice. Având atenţia tot timpul îndreptată asupra oamenilor mari, istoricilor respectivi le scapă înlănţuirea evenimentelor sau, mai degrabă, ei nu cred într-o astfel de înlănţuire. Însă chiar Napoleon, spune un istoric francez, datorează Revoluţiei destinul său prodigios. Istoria, susţin aceşti cercetători, nu este o ştiinţă pentru că nu poate să prevadă viitorul.
Pe de altă parte, alţi istorici pun în evidenţă evenimentul politic şi istoric, nu pe oamenii mari. Ei consideră că omul nu are o influenţă prea mare asupra popoarelor. Aceştia îi văd mult mai puţin pe actorii politici, ci mai mult faptele istorice, stabilind cu uşurinţă între ele o filiaţie şi o ordine metodică. Ei consideră istoria ca fiind o ştiinţă şi cred că evenimentul istoric creează oamenii mari, nu invers. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Marea Unire de la 1918, care a fost realizată mai mult de către momentul istoric favorabil, decât de oamenii politici. Numai că, atunci, în 1918, România a avut cu adevărat mari oameni politici care au ştiut să speculeze acest moment istoric favorabil Marii Uniri. Drept care, constituirea faptului istoric nu este totul. Trebuie legate faptele între ele, stabilite relaţiile de cauzalitate care dau socoteală de înlănţuirea lor.
Prin urmare, în situaţiile de criză prin care trece un popor, istoricii care pun accentul pe actorii politici îl aşteaptă pe omul providenţial. Pentru Hegel istoria pare să se identifice cu Providenţa însăşi.
N-a salutat oare Hegel în învingătorul Napoleon, trecând prin Jena, „Spiritul Universal” călare? După Hegel s-a luat şi Gabriel Liiceanu, care a văzut în Traian Băsescu pe acest om providenţial. Or, istoricii care pun accentul pe momentul politic favorabil cred că fiecare naţiune este puternic legată de un anumit destin pe care niciun efort nu îl poate schimba. Şi, într-adevăr, trăind în vremea noastră, ai spune că omul nu poate face nimic, nici asupra sa, nici în jurul său. Opinia generală este că niciun istoric nu se poate sustrage subiectivităţii sale. Pentru a scrie Istoria Franţei, Michelet voia să uite epoca contemporană, îşi interzicea să citească ziarul şi se închidea toată ziua în arhive. Acestea nu l-au împiedicat să scrie o istorie deopotrivă iacobină şi romantică. El a proiectat în opera sa valori sentimentale, parţialităţi politice, încât s-a putut afirma că istoria Franţei a lui Michelet ne spune mai multe lucruri despre Michelet însuşi, decât despre Franţa. În scrierile lui, istoricul pare adeseori mare, dar personalităţile politice întotdeauna mici. „Unii istorici – afirmă o cugetare germană – admirând trecutul, îşi admiră propriile lor cercetări, se admiră pe sine. De aici tonul agresiv în care-şi exprimă frumosul sentiment al admiraţiei:”
17 Comentarii
diogene
Bine spus.
Daca un popor isi uita istoaria e condamnat sa o repete.
Si noi uitam.
Deja la doar 27 de ani de 1990 incepem sa ii lasam pe politicieni sa ne ingroape cu aceleasi metehne.
Anonim
AŞA stau lucrurile în domeniul artei, domeniu de la care Nietzsche porneşte în prima sa operă „Gheburt der Tragödie” [Nasterea tragediei].
Artă este creația CONŞTIENTĂ a unei iluzii estetice , în acest sens ea se sprijină pe „setea primordială de aparență”. „Fenomenul
dramatic originar” înseamnă „să te vezi pe tine însuți transformându-te sub ochii tăi şi să te comporți acum de parcă ai fi intrat într-un alt corp , într-un alt caracter”. Din acest motiv cel care distruge iluzia în el şi în alții este pedepsit de cel mai sever dintre tirani , natura , întrucât pentru acțiune este nevoie de valoarea unei iluzii.
Hans VAIHINGER – „Filosofia lui CA ŞI CUM”
Anonim
Pleacă ai noștri, vin ai noștri.
Noi rămânem tot ca proștii.
marin
Felicitări pentru articol! Într-o zi totul va fi istorie: clipa de azi, pe care o trăim modest sau grandios, cu implicare decizională în viața publică sau ca simplii muritori. Țineți-vă un Jurnal și veți constata, din cronologia faptelor noastre mărunte, că într-o zi, totul este ,,istorie”.
Eu cred, că și istoricii sunt subiectivi în scrierea lor, pentru că în mod involuntar sunt influențați de evenimente, trăiri sociale sau de oamenii care ,,comandă” un studiu … Oricum ar fi, toți cei care citesc sau scriu sunt de apreciat!
ILIE
Istoria o scriem noi.
Este adevărat că istoria de astăzi este una neagră.
Istoria de ieri (cea reală) nu corespunde cu istoria pe care o întâlnim în general în cărțile de istorie. Peste 90% din ceea ce scrie acolo este falsificat, că la asta se pricepe românul cel mai bine.
ADN.ul românilor și-a spus cuvântul atât în trăirea în direct a istoriei, cât și în scrierea ei în formă falsificată.
Nu degeaba la Academia de Poliție se dă examen din istoria falsificată și nu din cea reală. Statul român are nevoie de oameni în sistemul polițienesc din capul locului de oameni care au capacități dezvoltate în falsificare și nu în aflarea și acordarea dreptății.
etc.
ILIE
Rectific Statul român are nevoie în sistemul polițienesc din capul locului de oameni care au capacități dezvoltate în falsificare și nu în aflarea și acordarea dreptății.
etc.
Delia Dumitrica
Titlul sugereaza coexistenta istoriei universal acceptate si a Unirii. Aceasta coexistenta nu e neaparat una pasnica, tocmai din motivul expus de d-voastra (si anume ca istoricul ,aproape niciodata contemporan cu evenimentul, e nevoit sa culeaga informatii din diferite surse si sa le interpreteze; aici intervine subiectivitatea, voluntara sau involuntara). Am impresia ca Unirea noastra cea Mare se intrepatrunde pe alocuri cu istoria, nu se identifica neaparat cu ea. De aceea, mi se pare sa fie tratate conceptual in mod diferit si, mai ales, explicate întâi separat, apoi impreuna. Poate gresesc, dar, de multe ori, citind carti, aforsime etc. am impresia ca nu fac altceva decat sa citesc gandurile altora. Cand sunt pe aceeasi lungime de unda cu ale mele, ma simt puternica si atostiutoare. Dar cand gasesc acele informatii care, poate, contrazic ceea ce (credeam ca) stiu…ce sanse am sa aflu ADEVARUL? Imi ramane doar sa aplic principiul „majoritātii de opinie”. La un moment dat a inceput sa ma nelinisteasca aceasta alternativa. Poate ca anumite lucruri spuse in soaptā ori intr-un dilalect greu descifrabil mi-ar pune ordine in ganduri. Astea nu prea sunt prin cartile pe care le pot cumpara…
Delia Dumitrica
Erata: „…mi se pare corect sa fie tratate, conceptual , in mod diferit…”.
Anonimul din bibliotecă
Nu mai „cumpărați” cărți ,doamna Dumitrică, pe timpuri, când „aveai” o CARTE, era sigur că ai şi „citit-o”, nici nu era nevoie s-o ştergi „de praf” când o împrumutai şi …@ltora !
Anonimul din bibliotecă
Comentariu şters din cauza limbajului trivial folosit.
Alimănescu
Azi nu ne certăm că e păcat. Hai, fi cuminte…
Anonimul din bibliotecă
Auzi, dragă A- li- mănescu ajută-mă şi pe mine cu „pamantu’ tău …de flori” …la ghiveci , dar nu în cantitatea ta mare , ci aşa , mai de sărbătoare …cu cruce… în Calendar , să nu mă murdăresc nici eu…pe mâini !
Alimănescu
+
Alimănescu
Domnul să fie cu tine. Ai nevoie, o să vezi.
Anonimul din bibliotecă
Comentariu şters din cauza faptului că nu are nicio legătură cu articolul.