George BACIU
Istoria se repetă. Sunt vorbe pe care le ştie toată lumea. Numai că pericolul repetării istoriei ar putea fi îndepărtat, dacă istoria ar fi cu adevărat cunoscută. În fapt, repetăm istoria fiindcă nu conștientizăm că facem parte din ea, ci trăim în afara ei. O povestim, o explicăm, dar n-o gândim. Sunt unii însă ce vor repetarea istoriei indiferent de cât de mult sau de corect o cunoaşte.
Dezastrul uman și material produs de Primul Război Mondial era cunoscut în cele mai mici detalii, în tranşee pieriseră milioane de soldaţi şi fiecare familie suferise într-un fel sau altul, dar asta nu a împiedicat, două decenii mai târziu, izbucnirea unei noi conflagraţii şi mai devastatoare, cu un preţ şi mai mare de vieţi omeneşti. A urmat un Război Rece, a cărui transformare într-unul fierbinte a fost împiedicată doar de certitudinea că nimeni nu va supravieţui unui conflict nuclear.
Dar oamenii nu se mulţumesc cu ce au. Discursurile trecutului revin, într-o altă formă, poate, dar cu aceleaşi idei. Ceea ce era acoperit de întuneric revine la lumină, tentaţia extremelor, a convingerii că cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră. Deceniile de pace şi de prosperitate, de după Războiul Rece, au scos de sub pragul de sărăcie miliarde de oameni, din ţări ce nu sperau la aşa ceva. Au apărut noi puteri. Dar şi noi frustrări. Cei rămaşi în urmă sau cei care se consideră nedreptăţiţi se radicalizează, în interiorul naţiunilor tot mai fragmentate sau la nivel internaţional.
Rusia a invadat Ucraina. Istoria se repetă. Fiindcă un lider a căzut în paharul nostalgiei unui imperiu nociv pentru stabilitatea lumii. Ce ne spune istoria? Punctul nevralgic al conştiinţei naţionale ucrainene e legătura foarte strânsă cu Rusia, în urma unei istorii împletite, de voie, de nevoie, de peste un mileniu încoace. De aceea, după cum remarca istoricul Timothy Garton Ash, „viitorul Ucrainei e mai important pentru identitatea naţională a Rusiei decât viitorul Scoţiei pentru identitatea Angliei”.
După spulberarea Rusiei Kievene sub tăvălugul mongol din 1240, Marele Ducat al Lituaniei şi-a extins teritoriul asupra bazinului Niprului, până la Marea Neagră. Între 1386 şi 1569, teritoriul actualei Ucraine a făcut parte din Uniunea polono-lituaniană, sub coroana Jagellonilor.
Din cauza ameninţării Rusiei, cele două state au încheiat Uniunea de la Lublin, în 1569. Acest stat a dăinuit până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când cele trei împărţiri succesive ale Poloniei au extins stăpânirea rusă asupra teritoriilor ucrainene.
Cazacii au scris cea mai glorioasă pagină a istoriei Ucrainei, care-şi revendică identitatea din lupta lor pentru libertate. Prinşi între absolutismul ţarist, regii polonezi şi ofensiva tătaro-otomană, cazacii au reuşit să-şi păstreze câteva secole autonomia, culminând cu crearea Hatmanatului cazac în 1649, în urma răscoalei conduse de Bogdan Hmelniţki împotriva puterii polono-lituaniene. El e considerat părintele naţiunii ucrainene, deşi a fost criticat, de-a lungul vremii, pentru opţiunea sa finală în favoarea alianţei cu ruşii. În 1654, Hmelnițki a fost nevoit să se plaseze sub suzeranitatea Rusiei. După moartea lui, pentru a-şi păstra libertăţile, cazacii au încercat să treacă sub suzeranitatea poloneză. Au sfârşit prin a fi împărţiţi în 1667 de cele două mari puteri, linia de demarcaţie fiind Niprul. O falie care durează până azi în conştiinţa ucraineană.
Să nu uităm, totodată, că un sfert din teritoriul actual al ţării a fost alipit o dată cu Al Doilea Război Mondial de Stalin, înglobând teritorii româneşti, poloneze şi cehoslovace. De aceea, aspiraţia europeană a multor locuitori din vestul ţării e strâns legată de dorinţa de eliberare de sub puterea Rusiei.
Ortodoxie versus catolicism, influenţa Vienei faţă-n faţă cu aceea a Moscovei, colaboraţionism sau rezistenţă, nazism contra comunism, de la visul de libertate al cazacilor la îmbrăţişarea sufocantă a Maicii Rusii, Holodomor (exterminarea prin foamete, între 1931 și 1933, ordonată de Stalin) şi Holocaust – memoria colectivă ucraineană e puternic fracturată. Diviziunile de azi ale societăţii se hrănesc din valurile de sânge ce despart etnii, regiuni şi religii. Cum sublinia fostul premier francez Dominique de Villepin, „Ucraina e o sinteză a tragediilor continentului şi a ororilor secolului XX”. De toate aceste răni nevindecate trebuie ţinut cont în evaluarea situaţiei din Ucraina şi în conturarea strategiilor pentru depăşirea impasului care nu e doar geopolitic şi economic, ci şi identitar.
Istoria se repetă. Chiar dacă este corect sau incorect înțeleasă. Aşa să fie, oare? Istoria nu se uită niciodată în oglindă?
