Se apropie cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, Învierea Domnului Iisus Hristos. Dreptmăritorii nu concep Sf. Paşti fără buna rânduială moştenită de la moşi şi strămoşi: primirea sfintelor Taine, după perioada unui post desăvârşit: renunţarea la mâncăruri „de dulce”, dar şi înfrânarea de la diverse păcate. Arhiepiscopul Calinic Argeşeanul atenţionează că postitorii care se laudă fac o mare greşeală. Le mai dă şi alte sfaturi. Şi face o mărturisire din tinereţea sa!
Sfântul, model de urmat
Pe când era novice într-ale călugăriei, părintele Calinic, arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, de astăzi, era râvnitor şi se ostenea mai mult decât alţii, cu entuziasmul specific tinereţii. Ştia că „Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt” după cum citise, iar fiecare trebuie să fie un „atlet” al lui Hristos. Ca atare, monahul de atunci şi-a pus toată voinţa în slujba dobândirii virtuţilor, între care, la loc de cinste, se află postul. Fiind mare admirator al Sfântului Calinic de la Cernica, de altfel cel al cărui nume îl primise când a fost tuns în monahism, părintele Calinic şi-a propus să îl „imite” în privinţa postului. Se ştie, fostul ierarh şi stareţ al Cernicăi ajuns sfânt era campion al postirii, reuşind performanţa de a posti negru aproape 40 de zile!!! Uimit de cele ce aflase, monahul venit din Munţii Neamţului a făcut un fel de „legământ” cu alţi doi începători pe calea desăvârşirii duhovniceşti. Şi-au propus cu toţii să copieze modelul ilustrului înaintaş. Totul însă… în ascuns, fără ştirea şi binecuvântarea stareţului! Chiar şi astăzi, arhiepiscopul nostru îşi mai aminteşte „pozna” de atunci şi poveşteşte cu haz: „Ne-am propus noi să postim precum sfântul. Prima zi, a trecut uşor. În a doua, pe la finalul ei, au început nişte dureri de stomac, a treia zi m-au luat durerile de cap, în a patra nu mă mai gândeam la mine, ci îi urmăream pe ceilalţi doi, să văd dacă ei postesc. Numai post nu era acela pentru mine dacă priveam iscoditor la ei…”
Împăcaţi-vă cu duşmanii!
Cunoscând slăbiciunile oamenilor care sunt nevoiţi poate să muncească din greu, fizic, iar alţii chinuiţi de boli şi neputinţe, nu se pot încadra în „norma” strictă a Postului Mare care numără şapte săpătămâni, întâiul ierarh al Argeşului şi Muscelului a scris recent şi a făcut publice pe reţelele de socializare câteva sfaturi de folos celor care vor să parcurgă aşa cum se cuvine această perioadă premergătoare Învierii Domnului. Redăm câteva dintre cele mai importante învăţături: „M-am gândit mereu la cei care nu pot să postească, dar îşi fac griji mari şi chiar au mustrări de conştiinţă că nu se pot supune rânduielilor din cauza neputinţei. Am auzit pe cineva spunând: „Vai, vine iarăşi postul! Ce mă fac că nu pot posti, deşi tare aş vrea. Dacă nu mănânc un pic de carne, un ou şi ceva lapte, simt că n-am putere şi parcă îmi vine să mor!” Drept să spun că m-a amuzat copios mărturisirea lui cu atâta candoare şi nonşalanţă. M-am gândit şi chiar i-am spus-o că Dumnezeu îl iubeşte pentru mărturisirea dreaptă şi poate mânca ce îi prieşte fără nicio grijă şi să-i mulţumească lui Dumnezeu. Ce este de făcut şi în această privinţă?
Sf. Ioan Gură de Aur nu ne lasă întru nedumerire şi ne spune: „Cine mănâncă şi nu poate să postească, acela să împartă milostenie cu prisosinţă şi să facă rugăciuni stăruitoare, să dovedească o râvnă evlavioasă pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu fiindcă la aceasta nu se stinghereşte nicidecum slăbiciunea trupească. Să se împace cu duşmanii, să alunge din sufletul său orice ţinere de minte a răului. Îndeplinind aceasta, el va săvârşi adevăratul post, aşa cum îl cere de la noi Domnul!”
Atenţie la gânduri, ochi şi limbă!
Ca să fim în acelaşi ton asupra postului adevărat al sufletului mai întâi, pentru că acesta îl aduce şi pe cel al trupului, cu mai mare uşurinţă, amintesc îndemnurile Sfântului Simion Noul Teolog: „Postul este şi un doctor al sufletelor noastre: unui creştin îi smereşte trupul, altuia îi stăpâneşte mânia, de la altul alungă somnul, pe altul îl trezeşte spre o cât mai mare binefacere, unuia îi curăţeşte mintea şi o face slobodă de cugetele cele rele, altuia îi leagă limba nestăpânită, prin frica lui Dumnezeu, ca şi cu un frâu, şi o stăpâneşte, nu-i mai îngăduie să rostească cuvinte netrebnice şi urâte. Altuia însă îi opreşte ochii ca să privească încolo şi încoace şi să fie iscoditori asupra a ceea ce face unul şi altul. Postul şi rugăciunea pe oricine îl predispune să fie cu luare aminte asupra sa însuşi!”
Înfrânarea tainică
Am auzit de foarte multe ori în tagma mirenească, precum şi în tagma monahală, mai ales, cum din vorbă în vorbă nu se uită să-ţi spună că persoana cutare posteşte, dragă Doamne, de rupe pământul şi că nu mănâncă, ce să spun, carne, domnilor! Această vorbă miroase de la o poştă a laudă gogonată! Şi ce dacă nu mănâncă? Sf. Vasile cel Mare înfierează această atitudine laudăroasă, după cum se vede în textul următor: „Înfrânarea în mâncăruri, făcută în văzul tuturor, nu o iubeşte Duhul Domnului. Înfrânarea făcută însă pentru înrobirea uneltirilor trupeşti o iubeşte Domnul, fiindcă aceasta din urmă, prin înfrânarea trupului, rânduieşte sfinţenia!” M-a apucat şi pe mine de mai multe ori înfrânarea în mâncăruri de văzul lumii, sărac de mine, şi nu numai atâta, dar se întâmpla ca să vină, chiar în săptămânile Postului Mare, mai mulţi oaspeţi ca de obicei. M-am scandalizat de multe ori de acest lucru şi îmi pare rău şi azi pentru că în orice perioadă ar veni lumea, este bine să fie primită cu drag şi tratată cu ce se poate.
Să fim generoşi!
Când eram stareţ la Cermnica, într-o vreme, Consiliul de Conducere a hotărât, împotriva voii mele ca să vândă toate fructele şi să nu dea nimănui nimic. Cu toată supărarea mea, n-am avut ce face pe moment, spunându-se că risipesc averea mânăstirii dând tot de pomană, şi ocărându-mă să dau pomană de la părinţii mei de acasă! În toamnă când totul era în toiul coacerii şi mănăstirea avea o bogăţie de fructe, am văzut două doamne culegând şi mâncând prune. Zicea una către alta: Doamne, ce bune sunt! Dacă nu mănânc câteva prune de la mănăstire, nu mă simt bine tot anul…” Auzind acestea am dat urgent un ucaz prin care porunceam ca nimic să nu se mai vândă, iar vizitatorii să mănânce toate fructele. Am fost fericit, iar de atunci nu a mai fost nicio lipsă în mănăstire! Am socotit şi lucrul acesta un post bine primit de Dumnezeu.
Nu uitaţi ospitalitatea!
Din Pateric aflăm o întâmplare după cum citim: „Cu mulţi ani în urmă, un egumen a oprit ospitalitatea în mănăstire. Se spune că în acea noapte, furnicile au fost ocupate cu căratul întregii rezerve de grâu a mănăstirii, din magazie în mare!” Şi cred că, a primi cu drag pe cei ce-ţi calcă pragul, în orice vreme şi chiar în post, este un lucru iubit de Dumnezeu. Vom vedea din cele ce citim tot din Pateric: „Cu câteva săptămâni înainte de moarte, bătrânul Avacum, bun şi harismatic, care umbla desculţ, a primit doi pelerini mireni în chilia sa. Întotdeauna zâmbea când primea vizitatori căci în feţele lor vedea pe însuşi Iisus Hristos, potrivit cuvântului Evangheliei: „Străin am fost şi M-aţi primit!”
Iar părintele Calinic Argeşeanul concluzionează: „Postul nu face două parale dacă am uitat legea ospitalităţii!”
