Acum câteva zile, alături de fratele meu, căutam într-un sat înconjurat de păduri să prindem viaţa aşa cum a fost ea încă de la începuturi. Aflat la cel puţin 10 km distanţă de orice altă aşezare omenească, satul părea o… shambala. Mergeam pe drumul principal, având dimensiunile unei poteci, fără grabă. Priveam oamenii şi vedeam cum orice gest se făcea agale. Totul îşi lua parcă răgaz. Era şi zi de sărbătoare, zi duminicală, când bătrânele merg după buruieni tămăduitoare. Aici am cunoscut oameni aparte, ieşiţi din tipar. Ne aflam într-un sat al basmelor, al celor aleşi de ursitoare pentru a desluşi ce vorbesc păsările. Priveam sălciile blajine cum se transfigurau în vrăjitoare. Iar din tulpinile copacilor se ridicau spre soare nenumărate braţe! În aceşti copaci trăiesc toate înfăţişările gândurilor noastre.

Acum, însă, aceste zone, cândva împădurite, sunt chelite de copacii falnici şi seculari. Ei sunt încărcaţi în maşini puternice şi duşi tocmai în Austria. Copacii tăiaţi au făcut loc viiturilor care, atunci când pornesc, curăţă totul în cale. În urma ploilor de la începutul acestei luni, apele au luat câteva case şi vreo zece odăi ceva mai izolate. Toţi aceşti oameni sunt la cheremul calamităţilor naturale. Dacă ei nu ar fi caracterizaţi de o anumită nepăsare, de bucuria de a trăi oarecum uşuratic, bucurie favorizată de generozitatea incredibilă a naturii, această situaţie ar fi fost intolerabilă. Destul de aproape e un pârâiaş ce suspină pe sub crengile copacilor, printre care am văzut o pasăre moartă ce semăna cu o poamă rămasă singură pe o ramură înfrunzită. Acolo se înalţă o fântână cu cumpănă, siluetă venită parcă din universul lui Giacometti.

Împreună cu fratele meu, am mers mai departe prin văile întunecate şi am văzut cum, la tot pasul, fagii şi stejarii erau tăiaţi de la aproximativ un metru înălţime. Probabil, drujbarii şi cei cu joagăre nu s-au mai aplecat să-i taie mai de jos. Sau, poate, o fi vreo tehnică a tăierii pe care nu o cunosc eu! Or, în trecut, românii au iubit atât de mult pădurea, încât au divinizat până şi tufişurile, văile şi apele ei. Mihai Eminescu spune că românul a mers prin pădurile ţării atât de mult şi atât de adânc, încât a ajuns până acolo unde trebuie să ajungă oricine străbate ceva: la temelia lucrului. Poetul nostru a cântat ce se arată acolo: „În temeiul codrului/ Cale nu-i, cărare nu-i”. Aşadar, românii şi-au croit poteci prin păduri pentru a deschide poarta unei salvări. Dar potecile pe care le-au croit şi le-au străbătut ei cândva s-au dovedit până la urmă că au fost cărări ce au dus… nicăieri. 

Prăpădul creat de ape a provocat în sat o adevărată panică regională, dar care a ţinut numai trei zile. Apoi lucrurile au intrat în normal. Oamenii au alte griji legate de anotimpul verii, respectiv plecatul în vacanţă sau în concediu, plimbări şi grătare, politică, poate prea multă politică… Ei nu mai vor să-şi petreacă vacanţele pe plaiuri mioritice, ci în Austria, Italia sau Grecia. De altfel, lumea actuală a satului coexistă cu o altă lume, dezvăluită de cercetările materialiste ale lui Dimitrie Gusti. Este vorba de un amestec de violenţă, de toleranţă şi de corupţie, dar şi de cinste, bunătate şi ospitalitate. Motiv pentru care nu ai parte nici de una, nici de alta.

Mirarea mea constă în faptul că pagubele create de apele ce s-au revărsat în sat nu au avut aceeaşi mediatizare ca un alt eveniment petrecut în acelaşi timp.

Este vorba de un divorţ al unei tinere familii, care a dat de lucru gurii satului câteva săptămâni. Deci, între prăpădul creat de ape prin gospodăriile unor ţărani nefericiţi şi divorţul unei familii din lumea bună, oamenii au ales să discute mai mult despre acest divorţ. Am încercat să le amintesc câtorva săteni că unii semeni ai lor au fost învinşi de ape, dar am fost imediat redus la tăcere de un ţăran guraliv, care m-a întrebat, probabil retoric şi sigur de competenţa sa asupra problemei în discuţie, de ce politicienii au luat pensii speciale, nu pentru a rezolva problemele oamenilor?! Parcă-l auzeam spunând ce-i pasă lui de inundaţii! E treaba autorităţilor să le facă faţă acestora, nu a lui. Acest dezinteres faţă de problemele comunităţii sale merge atât de departe, încât în loc să întreprindă ceva pentru a ajuta la rezolvarea lor, omul încrucişează braţele şi aşteaptă să-i vină statul în sprijim. Drept care, o naţiune care a ajuns în acest stadiu, în care oamenii oscilează între servilism şi neruşinare, trebuie să-şi schimbe mentalitatea şi să-şi modifice moravurile sau riscă să piară. În sânul unei astfel de naţiuni există indivizi, dar nu mai există cetăţeni.

Distribuie pe Facebook