Marian Munteanu s-a pierdut cu firea. A intrat în politică. De fapt, el a vrut să facă politică încă de la începutul anilor ’90, dar nu l-a lăsat profesorul Ilie Bădescu, mentorul său, spunându-i că nu are banii necesari pentru a intra în politica mare. Deci, cei care spun că Marian Munteanu ar avea convingeri de extremă dreapta nu ştiu ce vorbesc. Domnilor, şi în cazul lui Marian Munteanu este vorba tot despre bani. El a ascultat de sfatul lui Ilie Bădescu şi, în anii ’90, şi-a înfiinţat o firmă. Iar acum, când a intrat în politică, îmi dau seama că are banii necesari. Înţelegem că politica mare nu se mai face cu ideologie, ci cu bani. Adevărul acesta l-am aflat de la profesorul Ilie Bădescu.

Iată de ce societatea noastră merge cu paşi repezi spre dezintegrare. Vechile concepţii democratice despre viaţă şi om se năruie, se destramă credinţe cu care am trăit şi de care ne-am lăsat orientaţi în existenţa noastră ani de-a rândul. Aceste credinţe, prefăcute în pulbere, reduc la palide manifestări onoarea, demnitatea, cinstea, adevărul. Politicienii nu au făcut nimic pentru cei care i-au ales. Pot fi ei sensibili, de exemplu, faţă de marşul minerilor de acum câteva zile? În niciun caz. Ideile cu care s-au dus minerii la Bucureşti sunt de fapt reluate, nu inventate de ei. Aceste idei au inspirat de multe ori politica străzii, dar prin intermediul logicii colective a străzii nu se poate realiza raţional nimic. S-a creat astfel o realitate având la bază o utopie, în care am fost cuprinşi cu toţii; un univers sincretic de cuvinte repetate până la saturaţie, ritualuri ce ţin de psihologia maselor, cântece protestatare, mulţimi în care individul dispare, nu mai este el însuşi, ci un simplu element al întregului. Şi aşa este şi minerul: nu un om necăjit, ci o mulţime, nu cu dorinţe individuale, ci colective. Noi nu ne mai vedem semenul, ci puhoiul, grupul, turma care se deplasează pe străzi etc.

Prin urmare, situaţia în care ne aflăm azi are drept cauză criza morală a întregii societăţi. Avem în faţă o lume în descompunere, sfâşiată de intrigi, măcinată de ambiţii, dată pradă tuturor veneticilor şi bandelor de afacerişti, în care nu mai regăsim nici măcar umbra palidă a vreunui ideal. Şi nu sunt pesimist. Sursele acestei crize se află chiar la nivelul cel mai înalt al puterii. Sistemul nostru politic este umplut de crize. Totul a început cândva la mijlocul secolului trecut, când comuniştii au deturnat conştiinţa poporului de la legile sale naturale. Ca urmare a industrializării forţate, mase mari de populaţie rurală au fost dezrădăcinate şi înghesuite în centre urbane. S-a creat astfel o altă formă de dependenţă în afară de cea a ţăranului de pământ, anume dependenţa de locurile de muncă şi de salarii, născându-se un individ instabil, nesigur şi uşor de influenţat. Viaţa lui a început să depindă de politică.

Noul orăşean nu are pe ce să se bazeze. În plus, sistemul de educaţie socialistă făcea tot posibilul să-i inoculeze fiecărui individ o atitudine de supunere oarbă faţă de politica partidului comunist, devenit partid-stat. Apoi s-a instituit credinţa că tot ce e de dorit trebuie să vină de la „conducătorul iubit”, de la cel care trona undeva sus, deasupra cetăţeanului fidel ideologiei de partid, ale cărui sentimente de responsabilitate personală erau dominate de concepţia obtuză a datoriei. În aceste condiţii, nu e de mirare că aproape toţi românii au căzut victime instictelor de masă, dacă e să ne gândim la mineriadele de la începutul anilor ’90, la evenimentele şovine de la Târgu Mureş, la manifestarea „golanilor” din Piaţa Universităţii sau la refuzul de a-l primi pe Regele Mihai în ţară.

Comportamentul minerilor pe străzile Bucureştiului a făcut să răbufnească instinctele de masă ale acestora, simptomatic pentru manifestările inconştiente. Cetăţenii voiau ordine democratică, dar au comis greşeala fatală de a alege drept conducător pe cel care făcuse parte din cercurile comuniste. Ion Iliescu era o personalitate incapabilă, neadaptată la democraţie, cu poftă de putere, dar foarte bine orientat şi pregătit de a accede la funcţia supremă în stat. El i-a dat statului postdecembrist misiune de partid. Astăzi, această misiune este dată de către preşedintele Klaus Iohannis.

Ideea „Guvernului meu” este o reminiscenţă a perioadei comuniste şi a anilor ’90. Drept care, după ’90, a continuat un fel de război româno-român, de parcă societatea noastră s-ar fi aflat în stare cronică de război civil atenuat. Iar recentul marş al minerilor spre Bucureşti nu este altceva decât un simptom al instinctelor de masă. Dar nu ei sunt barbarii actuali, ci aceia care s-au urcat pe verticală spre putere şi au cucerit-o. Este vorba despre politicienii care nu au niciun crez, în sufletul cărora nu regăseşti nici măcar cenuşa vreunui sentiment de onoare, de cinste, de onestitate, de mândire sufletească şi oroare de sperjur. Aceştia îşi vor mărturisi singuri, în adâncul conştiinţei lor, că sunt cu adevărat barbari. Sigur, nu toţi politicienii sunt aşa, dar sunt suficienţi de mulţi pentru a ne face viaţa cum am descris-o mai sus. Iată de ce alegerile sunt foarte importante.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook