Într-una din zilele lunii septembrie 1521 – încă nu se ştie precis care – a murit Neagoe Basarab. Ceea ce înseamnă că anul acesta se împlinesc cinci sute de ani de la moartea învăţătorului neamului românesc. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” reprezintă „întâia mare carte a culturii româneşti” (Constantin Noica, „Pagini despre sufletul românesc”, 1991). Ele conţin percepte morale, religioase sau sfaturi general-omeneşti adresate de către domnitorul muntean fiului său Teodosie. În capitolul VII, voievodul Neagoe îl sfătuieşte pe fiul său cum să se aşeze la masă şi cum să mănânce şi să bea. Este unul dintre cele mai importante capitole şi, prin informaţiile istorice pe care le cuprinde, putem reconstitui o imagine a societăţii feudale româneşti de la începutul secolului al XVI-lea. Este o primă încercare de a teoretiza o etichetă de Curte.

De fapt, coordonatele social-morale ale „curţilor” vechii boierimi au fost fixate de Neagoe Basarab. Voievodul muntean a cercetat atent ceremonialul „curţilor” de prin alte părţi, dând un strălucit examen de comportare voievodală în clipa când sfinţeşte măreaţa Mănăstire a Curţii de Argeş, în prezenţa Patriarhului Constantinopolelui, a mitropoliţilor ortodocşi din ţările vecine şi a mai multor feţe de seamă. În „Învăţăturile” sale, Neagoe Basarab îi dă sfaturi fiului său, Teodosie, în legătură cu ceremonialul curţii şi, alteori, cum să-i cinstească pe boieri şi pe slugi, cum să judece, cum să domnească.

Prin urmare, începând cu voievodul muntean, utilitatea curţilor boiereşti a depăşit marginile necesarului şi s-a logodit cu frumosul. Pe poarta acestor curţi se înscria urarea de „Bun venit”. Era un simbol încărcat de sensuri al porţii ca hotar al bunei cuviinţe şi al ospitalităţii. Cetăţile se apărau împrejmuindu-se cu ziduri şi lăsau o cale de acces în masivele porţi. Voievozii ţineau porţile sub strajă puternică şi-i ridicau la rang de cinste pe dregătorii Curţilor domneşti. În Moldova, de exemplu, a fi fost portar de Suceava trebuia a fi nu doar străjer de nădejde, ci şi viteaz încercat de focul puştilor şi de ascuţişul săbiilor. Domniţele aveau ochii aţintiţi spre poartă. Să ne amintim de Bolintineanu: „Un orologiu sună noaptea jumătate,/ În castel în poartă oare cine bate?”. Ştim, aşadar, că pe poartă nu puteau intra decât învingătorii. Porţile erau închise cu clanţe simple. Pe poartă intra şi ieşea foarte multă lume, aşa încât, prin deschideri şi închideri, clanţa devenea foarte gălăgioasă. Această „gălăgie” a fost trecută chiar şi în proverbe: „Nu-i tace gura ca o clanţă”.

Dar, odată cu fanarioţii, noile conacuri boiereşti încep să fie apărate de nişte ziduri înalte, lăsând o îngustă cale de acces în masivele porţi, ferecate cu lacăte, al căror secret era cunoscut doar de stăpâni. În această poartă nu mai bate nimeni pentru a intra, ci se strecoară în taină, cu fereală şi cu nelinişte în suflet. În interiorul zidurilor, în afara casei propriu-zise, se găseau tot felul de anexe. Casa propriu-zisă a boierului, elementul central al gospodăriei, era „clădită din cărămidă tencuită şi spoită” (Tudor Dinu, „Bucureştiul fanariot”, 2015, p. 74). Unele case aveau şi câte un foişor deasupra porţilor, cum este cel de la conacul Goleştilor.

Acest conac era vestit în primele decenii ale secolului al XIX-lea nu doar pentru foişor, unde, se pare, a fost ţinut prizonier de către grecii revoluţionari Tudor Vladimirescu, ci şi pentru întinsa şi bine întreţinuta sa grădină; conacul a devenit astăzi un obiectiv turistic important al judeţului Argeş. Tot aici s-a organizat şi o şcoală pentru copiii ţăranilor locului. Din păcate, astfel de conace nu prea mai există, iar Ion Ghica, exprimând cu nostalgie în scris, în 1876 („Memorii”), regretul că în ţara noastră casele boiereşti s-au prefăcut în cenuşă şi în ruină, fără să lase măcar urmă de existenţă, în vreme ce, în marile urbe ale lumii teutonice, precum Viena şi Berlin, casele au trecut din tată-n fiu, străbătând secole de-a rândul. Iată dar cum, în anul de graţie 2013, în Bucureşti nu se mai păstrează decât o singură casă boierească din epoca fanariotă, şi aceasta considerabil de alterată (Tudor Dinu).

Distribuie pe Facebook