Pandemia de Covid-19 a băgat lumea într-o convulsie teribilă. Aceasta este impresia cea mai evidentă. Noul coronavirus crează o atmosferă specifică şi reprezintă fundalul a nenumărate probleme. Pandemia înaintează ca o maşină în mare viteză. Nu ai timp decât să-i vezi lumina fugară a farurilor sau să ajungi sub roţi. Dialogul cu ceilalţi a început să se instituie ca o sintagmă: „Sunt bine, sănătos!”. Gândurile şi sentimentele noastre se modelează involuntar sub înrâurirea împrejurărilor. Totul pare neprevăzut şi totul este posibil. Treceam într-o zi prin Piaţa Victoriei din Bucureşti, când, pe neaşteptate, locul s-a umplut de lume. Oamenii strigau, voiau să rupă cordoanele de jandarmi, să ajungă mai aproape de clădirea Guvernului şi să protesteze împotriva vaccinării obligatorii. Câteva ore mai târziu, în aceeaşi piaţă, aceiaşi oameni beau liniştiţi cafea şi bere. 

Mergem cu toţii pe un drum necunoscut, cu tot felul de obstacole. Uneori, instinctul de conservare ne impune uitarea. Aşa că unii se poartă de parcă nu le pasă de pandemie. Dar toţi privim înainte şi nu mai vrem să reţinem nimic din aceste zile oribile. Iar dacă e să ne aducem aminte de ceva, memoria păstrează numai date convenţionale. Uităm, de exemplu, că oameni infectaţi cu virusul respectiv au murit arşi de vii la un spital din Piatra Neamţ sau la unul din Bucureşti. Uneori mi se pare că manifestăm o anumită banalizare a acestei pandemii, care se poate observa la oameni atunci când vorbesc despre ea. O banalizare legată de procesul rapid de transformare a zilelor trecute în ceva convenţional. 

În acelaşi timp este îndeobşte cunoscut cât de contradictorii sunt relatările presei despre evenimentele petrecute sub ochii noştri. Mai sunt şi dintre cei care declară că descriu în mod imparţial perioada pandemiei, dar se descriu aproape întotdeauna pe ei înşişi. De acest aspect nu voi fi ferit nici eu. Iar dacă ne-am bizui pe declaraţiile unor politicieni, ai zice că virusul acesta nici nu există. Pandemia de Covid-19 a făcut din sociologia colectivă o psihologie individuală. Fiecare individ trăieşte cu ideea lui despre acest virus şi vaccinare. Aşa am ajuns la o întrebare hamletiană, de felul „a fi sau a nu fi”, adică voi accepta să mă vaccinez sau nu voi accepta? Or, ar trebui să pătrundem puţin mai adânc nu în problema vaccinării, ci în reacţia psihologică a oamenilor faţă de vaccinare, întrucât ea a produs şi încă produce o enormă impresie asupra noastră. Şi nimeni nu mai are niciun fel de autoritate. Parcă am trăi o criză de creştere. Nici chiar medicii. 

Deci, nimeni nu poate pune capăt acestei convulsii care a cuprins lumea în largul ei. Nicio autoritate sanitară, politică, morală nu ar putea interveni cu eficacitate. Iar prin pieţele urbane oamenii strigă ca apucaţii împotriva vaccinării. Din mass-media se poate vedea în ce fel este otrăvită atmosfera socială, care este una a răului ce ne înconjoară ca un zid de netrecut. Credinţa oamenilor în binele cetăţii s-a prăbuşit. Iar când respirăm aerul oraşelor noastre, simţim un miros de cadavre. Bucureştiul are un miros îngrozitor: de cadavre, urină şi fecale. Ce vremuri triste şi îngrozitoare! În ciuda marilor progrese tehnice şi a imenselor succese obţinute de om asupra naturii, sufletul nostru a sărăcit considerabil în comparaţie cu al celor din trecut. 

Cei infectaţi cu noul coronavirus şi chestionaţi de mine mi-au declarat că au fost sfătuiţi chiar de unii medici să se ferească de spitale dacă vor să mai trăiască. Mila creştină a fost micşorată şi negată chiar acolo unde se presupune că omul e salvat de la moarte. 

Aşadar, cel puţin doi ani a trebuit să facem faţă unor adevărate şocuri: sanitare, economice, financiare. Dar cel mai mare şoc este cel creat de nesiguranţă; deci, şocul emoţional. Ne aflăm cu adevărat în pragul unui moment istoric distinct. Nu ştiu cum va arăta evoluţia societăţii în deceniile ce vor veni. Scriu aici din perspectiva luării unei poziţii personale, care este, bineînţeles, subiectivă. Însă ne aflăm cu toţii în faţa unor răspunsuri foarte importante pentru viaţa noastră şi nu în faţa unora de circumstanţă. Eu însumi mă aflu în faţa unor întrebări ale căror răspunsuri se lasă aşteptate, în ciuda faptului că sunt în posesia unor metode precise de lucru şi mă poziţionez foarte departe de curiozitatea sociologului în căutare de reportaje sau anchete sociologice. Mai ales că ne dorim cu toţii să ne întoarcem la viaţa dinaintea pandemiei şi să avem din nou predicţia asupra evenimentelor ce vor urma. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio