# Născută în Piteşti, Teodora Vasilescu s-a remarcat la Concursul Naţional de Poezie
Concursul Naţional de Poezie „Leoaică tânără, iubirea…” s-a încheiat recent, câştigătorii fiind premiaţi în cadrul Centrului Cultural Piteşti. Am vorbit cu una dintre câştigătoare, Teodora Vasilescu, cea care a obţinut premiul al III-lea. Tânăra este din Piteşti, dar studiază în Bucureşti şi îndrăgeşte să îşi pună sentimentele pe hârtii prin poezie.
„Mi-am încercat norocul”
– Teodora, cum ai decis să te înscrii la concurs?
– Am ales poemele cu câteva ore înainte de termenul limită şi mi-am încercat norocul. Centrul Cultural din Piteşti îmi este cunoscut de câţiva ani. Am avut ocazia să mai citesc la evenimentele lor. Toate au însemnat o adevărată bucurie, având în vedere că am citit „la mine acasă”, iar asta a însemnat mult. M-am simţit ca într-o familie în care am avut norocul să găsesc oameni care m-au susţinut şi care au crezut în mine.
– Ce te inspiră în creaţiile tale?
– Mă inspiră lucrurile obişnuite, cele pe care nu le observăm atunci când ne grăbim să ajungem undeva, cele pe care le putem ocoli fără să ne gândim la posibilitatea importanţei lor. Mă inspiră oamenii din jurul meu, gesturile involuntare, grimasele, cuvintele spuse în momentele cu prea multă fericire sau cu prea mulţi nervi. Îmi place să descopăr lucrurile ascunse, să merg până dincolo de ceea ce conştientizăm, acolo unde dăm de puritate şi vedem starea brută a lucrurilor. Poeziile din ultima vreme, şi mai ales cele cu care am participat la concurs, sunt sub forma unor secvenţe. Sunt nişte vise care ies la suprafaţă, fericiri, imagini pe care le port cu mine zi de zi şi care mi-au amprentat puternic această perioadă a vieţii mele.
– Te aşteptai la un astfel de rezultat? Ai mai participat la concursuri de acest gen?
– Am trimis poeziile cu speranţa că vor produce emoţie şi că vor mişca nişte motoraşe ale simţurilor. Atunci când decid să le dau mai departe, fie că este vorba despre un concurs sau despre un om căruia i le citesc, ele deja nu îmi mai aparţin. Este felul meu de a dărui o parte din ceea ce sunt, iar bucuria pe care o simt atunci când văd că oamenii le apreciază este nepreţuită. Nu contează atât premiul, cât faptul că măcar un om a simţit ceva în momentul în care s-a întâlnit cu o poezie scrisă de mine, că i s-a aprins un beculeţ sau poate a regăsit ceva din el.
Am mai participat la concursuri de creaţie literară. În liceu am descoperit plăcerea de a trimite poezii sau proză scurtă la diverse concursuri şi festivaluri, ajungând să adun mai mult de douăzeci şi cinci de premii. Printre cele mai importante se numără Concursul Naţional de poezie „TRADEM”, ediţia a XXXVII-a, la Craiova, premiul de debut literar, secţiunea proză scurtă la „Incubatorul de condeie”, concursul de creaţie literară „Lirismograf” la Sibiu, Festivalul internaţional de literatură „Tudor Arghezi”, ediţia XXXVI-a, dar şi mai recente: premiul pentru poezie în cadrul „Premiilor pentru poezie Nora Iuga”, ediţia a II-a, care m-a bucurat enorm. Am publicat în diverse antologii şi reviste literare. Au fost şi sunt sub forma unor mici fericiri pe care le port cu recunoştinţă.
„Versurile îmi amintesc că trăiesc”
– De unde ţi-ai dobândit acest talent şi ce gen de a scrie îţi place să abordezi?
– Aş putea spune că sunt pasionată de poezie. A fost mereu partea pe care nu reuşeam să o cuprind cu totul, după care tânjeam şi spre care mă îndreptam. De când le-am descoperit, versurile au avut o influenţă enormă asupra mea. Nu doar în calitate de cea care le scrie, ci mai ales de cea care le citeşte. Îmi place să descopăr ce au scris alţii, iar atunci când dau de un poet care mă mişcă, fericirea este aceeaşi ca cea a unui copil care deschide cadourile în dimineaţa Crăciunului. Sunt versuri care (mă) marchează, care (mă) schimbă, care (mă) aduc cu picioarele pe pământ. Am nevoie de poezie ca să-mi amintesc să trăiesc. Emoţiile mele devin adevărate doar atunci când le scot din contextul banal al vieţii de zi cu zi şi le transform în ceva mai mult, în ceva ce mă poate face să văd lucrurile şi aşa cum pot să fie, nu doar aşa cum sunt.
Primul contact cu poezia? Îmi amintesc că umblam prin lucrurile mamei când am descoperit o agendă cu poezii scrise de ea. Le-am citit şi m-au emoţionat atât cât puteau emoţiona nişte versuri un copil de zece ani. Le-am rescris şi mi-am imaginat că sunt ale mele. Mă gândeam: Dar oare cum ar fi să pot să fac şi eu asta cândva? Dorinţa de a scrie s-a menţinut în stare latentă până când am început să conştientizez propriile mele emoţii. Şi de atunci am continuat să scriu.
– Ne poţi arăta poezia care te-a adus în rândul celor 3 câştigători?
– Sigur, „Ora la care nu se întâmplă nimic” este una dintre poeziile din grupajul cu care am participat: te aşteptam/ era trei dimineaţa/ nu auzeam decât ticăitul unghiilor/ în perete/ cu mine stau o femeie bătrână/ şi două pisici birmaneze/ te aşteptam să vii/ să te întinzi lângă mine/ aşa cum se întinde corpul la soare/ expus şi fără nicio durere/ tavanul ăsta subţire/ o să cadă peste noi/ o să cadă cerul/ şi tu o să râzi/ o să spui poveşti/ despre străzi abandonate/ şi despre case în care cineva/ abia aşteaptă să se mute/ despre inimi în care cineva/ abia aşteaptă să se mute/ o să rămân în garsoniera noastră/ cu vedere spre nord/ şi cu uşi metalice/ unde nu există linişte/ o să număr/ unu doi trei/ unu doi trei/ unu doi trei/ unu doi trei/ unu doi trei/ unu doi trei/ cineva cândva o să ţipe/ şi o să mă trezesc.
Şi o altă poezie: Cum te iubesc eu nimeni/ mă aştept mereu la tot ce e mai rău/ invazie de insecte/ zboruri anulate/ îngheţată căzută pe asfalt/ mă aştept mereu să vină un om/ ca o reclamă de trei minute/ care îmi arată cine sunt/ un om cu mâini puternice/ care să mă ţină strâns/ atunci când fac pasul dintre metrou şi peron/ care să comande primul/ mă aştept la o iubire/ care nu e iubire/ aşa cum nici fericirea nu e fericire/ până când nu te uiţi la ea nefericit/ doar tu îmi spu/ şi închid telefonul/ când rămân singură/ îmi vorbesc despre lucrurile/ pe care le-aş fi putut face/ somnul şi zguduirea pereţilor/ mă simt în siguranţă/ numai acolo unde ştiu/ că nu pot să cad/ te aud cum mă strigi/ fetiţo ce tot faci/ eşti nebună/ da sunt nebună/ şi o să te iubesc la fel de mult/ şi după ce o să îmi treacă.
„Să nu-mi pierd inspiraţia”
– Ce ţi-ai dori să faci pe viitor în legătură cu poezia?
– Îmi doresc să public o carte de poezie, dar şi mai mult îmi doresc să nu-mi pierd inspiraţia. Visul meu este să rămân sensibilă la ceea ce se petrece în jurul meu, să simt cât mai mult din ce mi se oferă şi să pot crea. Sunt norocoasă că am avut şi am în jurul meu oameni care au crezut în mine şi m-au încurajat să-mi proiectez dorinţele într-un plan cât mai aproape de realitate, care m-au ascultat şi mi-au spus că pot. Chiar şi în momentele în care nesiguranţa îmi spunea că este imposibil.
