Dacă lunea viitoare nu mai semnez un editorial în acest colţ de pagină, să fie clar pentru cititori că am încurcat-o! Fie am confundat şarpele de casă cu vipera, fie am continuat să merg pe izlazul comunal, iar ursul, semnalat aici de consătenii mei, mi-a făcut de petrecanie.
Mă întorc tot mai des la ţară, alungat de stresul şi de canicula de la oraş. Aici mă aşteaptă, de regulă, doi câini, ai unui vecin, care au făcut prieteşug cu mine. Asta şi fiindcă îi iau zilnic la plimbare, îi duc la lacul ăl lung, unde se bălăcesc în apă cât vor. Sigur, mă port ceva mai omeneşte cu ei, adică îi scarpin după ureche. Săptămâna trecută, am avut surpriza să fiu aşteptat, pe terasă, şi de un… şarpe. Dormea dus, la soare, cu capul sprijinit pe partea cea mai înaltă a corpului. Vă mărturisesc că m-am speriat puţin, am încercat senzaţia aceea de repulsie, dar n-am dat curs primului impuls de a-l omorî cu ciomagul. Nu mişca, părea mort şi l-am lăsat în pace. Peste câteva minute, trezit de mişcările mele, s-a târât prin iarba deja cosită din grădină şi a dispărut. M-am dus şi eu în bibliotecă, am deschis o carte de specialitate din care am aflat că-i vorba despre un şarpe de casă, care nu-i veninos, se hrăneşte cu şoareci şi chiar este util pe lângă casa omului. Este util în sensul tradiţiei că el păzeşte casa, stârpeşte rozătoarele, broaştele etc. Dar, sunt atenţionat, să am grijă să nu fie totuşi viperă, că „animăluţul” ăsta face casă bună cu şerpii care se mai ascund şi pe sub temeliile casei.
Îmi propun să fiu prevăzător, dar, ca să scap de senzaţia neplăcută, dau totuşi o fugă la munte, profitând şi de informaţia furnizată de un nepot al meu că, la stâna din Marginea, consătenii mei au pus în sfârşit mâna pe un baci bun din Nucşoara, care face o brânză ca la carte. Nu-i, din păcate, şi drumul ca la carte, fiindcă după ce depăşesc Sălătrucul, sunt hâţânat de maşină mai rău ca un prun de vară luat la scuturat de urs. Drumul, amenajat cu vreo 30 de ani în urmă de fosta întreprindere de pajişti, s-a deteriorat serios, l-au mai cârpit pe ici şi pe colo forestierii, administratorii de stână din comunele Valea Danului, Valea Iaşului, Cicăneşti şi Tigveni, dar tot prost este. Urc preţ de vreo două ore pe un astfel de drum, care o vreme se ţine de albia Topologului, iar apoi, pe Iedu, răzbeşte până în golul apin, trece pe lângă stânele Clăbucet şi Marginea, lasă în stânga pe cea din Valea Iaşului şi se caţără apoi până sub poalele vârfului Negoiu. Sus, la cumpăna apelor, între Topolog şi Argeş, pe o vreme minunată, sunt răsplătit pentru efort cu imagini fermecătoare.
Cobor la stână, şi ea veche, antică şi de demult, cu focul făcut în mijloc, cu tuciul unde se fierbe mămăliga bună pentru bulzul din care doar gust, fiindcă brânza de burduf este şi grasă, şi sărată, ceea ce nu-mi mai prieşte. O gust, este într-adevăr excelentă, baciul, nea Petre Cojocaru, de 73 de ani, merită toată stima. Ştie ce-i acela un lucru bine făcut, şi-l face.
Şi spun asta, fiindcă aproape că n-a fost an până acum ca verneştenii să nu mi se plângă de brânza proastă şi puţină făcută aici. Sigur, nu-i doar meritul baciului, este şi al administratorului de stână, al ciobanilor care, la rândul lor, îmi spun că n-au nicio stricăciune în turmă. Dacă nici ursul, nici lupul nu le-a luat nicio oaie, este, spun ei, şi priceperea câinilor, care n-au lăsat cu niciun chip ursul să se apropie de turmă. Paradoxal, aflu de la un consătean urcat şi el la munte să-şi ia brânza de burduf că un urs a coborât în sat şi a dat târcoale saivanului cu miei. Dacă, aflu, n-a reuşit să se dedulcească la carne de miel, este tot meritul câinilor.
Bine, bine, mă gândesc eu în timp ce cobor de la munte, crescătorii de animale din zona de deal au intrat frecvent în conflict cu ursul. Şi nu doar cu el, ci şi cu lupul, cu mistreţul care atacă, ce-i drept, mai rar gospodarul, dar face prăpăd în culturile agricole, devastează pomii, ucide animalele din curte şi, uneori, răneşte şi omul. Ajuns la redacţie, consult literatura de specialitate, aflu că în Europa trăiesc circa 14.000 urşi, iar aproape jumătate dintre aceştia – 6.000-6500 – au habitatul în ţara noastră. Unde locuiesc ei şi cu ce se hrănesc, de vreme ce noi, oamenii, am prăduit pădurile, le-am tăiat la ras? Dumnezeu ştie! Dar, ca să mai reducem din numărul lor, legea permite chiar recoltarea a circa 350 exemplare anual dintre cele ce se dovedesc periculoase.
Un administrator de vânătoare susţine totuşi, pe bună dreptate cred eu, că n-avem prea mulţi urşi, ci prea puţine păduri. Şi, aş mai adăuga, prea puţină preocupare pentru protejarea lor şi, totodată, a omului. Ursul brun marsican are nevoie de habitate întinse în care să se poată deplasa fără a interacţiona cu omul. Dacă nu le are, dacă la munte îl hărţuiesc ciobanii şi câinii, dacă odată coborât în sat este din nou hărţuit, că omul trebuie să-şi apere viaţa şi proprietatea, atunci animalul sălbatic ce să facă? Să-şi pună ştreangul de gât? Şi ursul, şi mistreţul mai dau iama prin gospodăriile oamenilor, prin tomberoanele cu gunoi, chiar dacă nu ştiu ei că se află sub protecţia legii. O lege destul de tembelă, care n-a găsit cea mai bună variantă de convieţuire a omului cu fiara sălbatică. Dar poate c-o s-o găsească după ce s-or mai dezgheţa la minte şi aleşii noştri. Care ne-au pricopsit cu legi mai proaste decât brânza făcută, până mai ieri, de baci nepricepuţi, la stâna din Verneşti.
La urma urmei, consătenii mei, crescătorii de animale din zona de deal şi munte, se vor descurca ei ca şi până acum cu urşii şi mistreţii, cu lupii, dar ce mă fac eu cu şarpele, odată întors acasă. Dacă nu-i şarpe de casă, ci viperă, ce am găsit eu la Verneşti? Dacă lunea viitoare nu mai apare editorialul semnat de mine înseamnă că a fost viperă.
Mihai GOLESCU
