Denisa Popescu este poetă, publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației Ziariștilor Independenți din România, realizatoare, din anul 1997, de emisiuni culturale de televiziune – în prezent, la postul local ARGEȘ TV, unde este gazda emisiunii CARE E POVESTEA TA?

Publică versuri în revistele de cultură, iar în perioada 1999 – 2020 a editat nouă volume de poezie. Este redactor al revistei Cafeneaua literară, redactor și organizatoare/moderatoare de evenimente culturale la Biblioteca Județeană Argeș.

Cartea de versuri Îngerul meu antiglonț a apărut la Editura Art Creativ (București, 2020), într-o bună condiție tipografică, însoțită de o prefață scrisă de Vianu Mureșan și de o referință pe coperta a patra, semnată de scriitorul Varujan Vosganian. Coperta reproduce o pictură a polonezului Karol Bak, care îți lasă impresia că o reprezintă chiar pe autoare.

Poezia Denisei nu se deschide atât în zona lirismului și a poeticului, cât în zona ființei, de fapt a eului poetic sau a personajului central al poeziei, căruia autoarea îi surprinde ipostazele existențiale. Personajul versurilor (eul poetic/liric) este unul fremătător, cutreierat de neliniște și nesiguranță. „Eu nu mai pot visa” (p. 63) și „Eu voi seca” (p. 66) sunt două versuri care ne prezintă deschis existența neguroasă a personajului despre care vorbesc.  

Eul se descoperă pe sine ca un eu perisabil, supus trecerii: „Mă acoperă timpul./ Ca marea și ca nisipul./ Toate comorile pe care le-am adunat/ S-au scufundat”. (p. 35). Tot o sugerare a morții, anunță și versurile: „Plecăm întâi din viețile noastre,/ Apoi din viețile altora.” (p. 23). De remarcat este primirea liniștită, fără dramă a unei existențe care nu îi surâde întotdeauna și chiar a morții ce va să vină.

„Lumile de lângă noi sunt prăpăstii adânci.” (p. 21). Lumea este ostilă, iar în această lume potrivnică eul poetic este unul de-a dreptul vulnerabil, care caută protecție: „Lacrimă a tuturor lacrimilor, (…) /Fii deasupra mea. (…)/ Peste fricile corpului și peste fricile minții.” (p. 17).

Dar sensul eului în lume este de a găsi ceva care „ni-l poate aduce înapoi pe Dumnezeu” (p. 93), la gândul că tocmai El poate reface derapajele noastre existențiale în acest univers potrivnic. „Mă vedeam înviind în altă parte, / Undeva unde nu mai fusesem.” Acesta ar putea fi locul salvator, magic, în care „Toate ștreangurile,/ Diafanele, invizibilele,/ Mi-ar fi căzut de la gât.” (p. 92). De fapt, personajul poemelor își caută de-a lungul întregii odisei poetice ființa, echilibrul, libertatea și liniștea.

Întoarcerea în partea de liniște și firesc a lumii, adică o potrivire cu lumea visată ar fi o soluție: „Da, să te bucuri,/ Că lumea ta se potrivește,/ În sfârșit, în lume.” (p. 60). Dar sursa împlinirii este totuși lăuntrică, iar această convingere prilejuiește acest frumos vers: „Răsărim din propriile aripi./ Răsărim întruna.” (p. 16).

Inima mea e o privighetoare

În contextul în care cele mai multe texte acordă atenție personajului central al versurilor (eul poetic), poemele de dragoste sunt destul de rare. Uneori, ele sunt la vedere, cu brațele deschise, alteori sunt ascunse în poeme cu flacăra mică. Oricum, dragostea Denisei nu este (în acest volum) manifestă, năvalnică, ci una discretă, tainică. Dintre versurile de dragoste, am ales această rugăciune păgână:

Să-mi treci, regele meu,

Prin sânge,

Cum trece lumina prin aur,

Până când sângele mi se va liniști

Și va străluci ca un curcubeu.

Îndură-te acum,

Îndură-te odată de sângele meu!

           ( Să treci, regele meu)

Deși câteva texte gravitează în jurul ideii că iubirea presupune întotdeauna suferința, durerea – „Ce n-a durut/ N-a avut viață,/ Dar nici nu va muri vreodată.” (p. 88) –, există și eliberări din corsetul acestei drame:

Or inima mea

E făcută pentru dezmierdat

Îndelung.

Inima mea e o privighetoare

Care fuge de moarte.

Să mă întorc deci.

S-o iau de la capăt

Cu răbdarea și cu mângâierea.

                       (Să mă întorc)

Limbaj, tehnici…

Limbajul cărții este dominant literal, direct, rar metaforic/retoric. Există aici o folosire interesantă a pronumelor personale – eu, tu, el –, pentru că tu poate dobândi înțelesul de eu. Așadar, D.P. vorbește despre ea folosind pronumele tu: „Înalță-te/ Ca și cum ai înflori./ Ca și cum, înflorind,/ Ești tot ce-ai fi putut fi./ Acum și aici./ Fără trecut și fără viitor. (p. 41). Tu-ul de aici și din numeroase alte versuri ne lasă impresia că este de fapt eu. Schimbarea de persoană sau ambiguizarea persoanei întâi singular (eu) cu persoana a doua singular (tu) este procedeul poetic preferat al autoarei. În alte versuri, nu putem fi siguri că tu-ul din ele se referă chiar la o altă persoană sau la persoana întâi: „Să fii când nu ești,/ Când cerul tău/ E în altă parte decât inima ta.” (p. 39). Etc.

Cartea folosește versul alb scurt și foarte scurt, de regulă fără rimă, pus în pagină centrat (o formă preferată mai cu seamă de efebi), pe care eu nu am respectat-o aici, aliniind versurile la stânga. Am păstrat însă scrierea cu literă mare a primei litere a tuturor versurilor, deși în versul alb firesc este ca numai începutul de propoziție să aibă majusculă. Textele sunt de regulă scurte – în medie 10 versuri – și sunt uneori fragmentare.  

Îngerul…

Divinitatea nu apare de multe ori în actuala carte a Denisei Popescu, deși Persoana Supremă se prezintă totuși sub trei întruchipări: Dumnezeu, Isus și Îngerul. Apariția Domnului este oarecum accidentală, însă sub numele lui Isus se desfășoară un concentrat și reușit poem (Iisus s-a născut):

Iisus s-a născut

Și ziua de ieri

E deja ziua de mâine.

Orice se poate împrăștia,

Numai iubirea nu.

Căci ea n-a venit ca apa

Și nici ca vântul nu va pleca.

Îngerul, care figurează și în titlul cărții, apare sporadic în versurile Denisei, fie în ipostaza de alter ego („Mergi lângă el./ Știi că mergi, de fapt, lângă tine./ Liniștit, cu tine te vei împăca” (p. 13), fie în ipostaza de protector-păzitor al ființei („Până și lupii cad din cer uneori, (…)./ Cad pentru că Îngerul lor nu mai este.” (p. 52). Sau: „În ziua în care m-am întors cu fața spre mine/ S-au întors acasă și îngerii păzitori.” (p. 72). Dar apariția Îngerului în câteva poeme (5-6) nu antrenează mitologii și dezvoltări ample.

O excepție de la această regulă o constituie Îngerul meu antiglonț, care încheie cartea, cel mai extins și atent construit poem:   

Și dacă eu cad,

Și dacă mă prăbușesc,

E pentru că n-am știut cât și cum să mă iubesc.

N-am avut grijă de Îngerul meu păzitor.

L-am lăsat singur,

Deși el nu s-a îndurat să mă lase să mor

Și, împotriva tuturor, oameni și demoni,

Dar mai ales împotriva mea,

A stat cu aripile desfăcute,

A stat ca o pavăză grea.

A răbdat, a cumpănit, a așteptat.

Infinita tristețe a Îngerului meu antiglonț

E legătura cu tot ce n-am fost.

Așadar, în ceasul al doisprezecelea-mi spun

Că, dacă acum mă predau,

E ca și cum n-aș fi fost niciodată,

E ca și cum pentru totdeauna mă părăsesc.

Doamne, care pe toate le poți și le știi,

Dă-i Îngerului meu antiglonț

Ceea ce eu nu-i pot da,

Puterea de a nu părăsi.

                Virgil DIACONU